Pe 2 februarie a.c., rușii au sărbătorit împlinirea a 70 de ani de la victoria lor de la Stalingrad, unde s-a dat una dintre cele mai mari bătălii din istoria umanității, mulți istorici considerând-o chiar cea mai mare și mai sângeroasă, soldată cu pierderi totale de circa 3 milioane de oameni. În această bătălie au fost angrenate și armatele 3 și 4 române, cu un efectiv total de 228.072 de oameni, dispuse pe un front de peste 300 de km., la vest și sud de Stalingrad, în principal pe brațul de nord al Cotului Donului. Când a început contraofensiva 
sovietică, pe 19 noiembrie, primele atacate au fost forțele românești, care au și fost repede dispersate, slaba lor echipare cu armament spunându-și cuvântul, deși soldații au luptat eroic, la fel ca părinții lor la Mărășești. La 7 ianuarie 1943, cu mai puțin de o lună până la capitularea germanilor lui von Paulus, încercuiți într-un oraș transformat în capcană, românii mai numărau doar 73.062 de soldați valizi.
Oare câți dintre noi nu ne putem mândri azi cu un tată, un bunic, străbunic sau măcar cu o rudă apropiată care a supraviețuit acestei teribile încleștări? În ce mă privește, am crescut cu poveștile unchiului meu, Licsandru, fie-i țărâna ușoară, care nu obosea ore întregi în a-mi povesti întâmplările tragice la care fusese martor ocular. Tocmai de aceea cuvinte precum „Stalingrad” sau „Cotul Donului” au pentru mine rezonanțe deosebite și nu am putut să nu tresar dureros când am citit despre o întâmplare petrecută în Parlamentul României din trecuta legislatură. E vorba de momentul în care generalul Marin Badea Dragnea, în calitate de președinte al Asociației Veteranilor de Război, îndrăznind să ceară niște drepturi legitime pentru veteranii săi, a fost apostrofat cu întrebarea: „Ce-ați căutat la Stalingrad, domnule general?”
Trebuie ca întrebarea să fi răsunat extrem de dureros în inima d-lui general, mai mult decât toate rănile și suferințele din timpul războiului, căci ea venea din partea unui parlamentar și fusese rostită nu oriunde, pe stradă sau pe la vreo șuetă, ci a răsunat sub cupola Parlamentului României! În acel moment, cred că în inima d-lui general nu s-au mai auzit tunurile de la Stalingrad, acoperite de bubuitura acestei întrebări stupide, pe care numai un parlamentar român, în dispreț față de istoria țării sale, ar fi putut s-o lanseze.
La Târgoviște, în acea zi de Crăciun a anului 1989, plutonul de execuție a trimis pe lumea cealaltă doar pe cele două sinistre personaje principale, reprezentând partea vizibilă a aisbergului nomenclaturii comuniste. Mitralierele comandate din birourile loviturii de stat de la București au retezat atunci doar vârful unui aisberg care însă, în adâncuri, ocupa un volum imens din oceanul realității românești contemporane. Fisurat și apoi spart în numeroase fragmente de apa fierbinte și tumultuoasă a democrației, acest munte de gheață înfipt în inima poporului român s-a refăcut repede și a ieșit la suprafața vieții social-politice, infestând-o incurabil cu microbii vechilor mentalități și obișnuințe. A rezultat o clasă politică postdecembristă extrem de rapace în graba ei de a urca treptele noii Puteri, tot mai sus, spre aerul rarefiat al privilegiilor. Experți în arta practicilor veroase, foștii nomenclaturiști au dat semnalul unei curse furibunde, care nu a încetat nici după 23 de ani, timp în care avuția națională a fost tăiată cu flexul și transbordată pe balenierele intereselor personale și de grup. Până la urmă, nu le-a mai rămas decât să se lupte între ei, căutând să-și smulgă unul altuia prada, scop în care partidele politice au devenit adevărate „armade”, bine organizate și echipate ca să poată face față războaielor pe viață și pe moarte pe care liderii lor, ca niște veritabili corsari, le-au angajat în „largul” vieții sociale românești.
În prezent, teatrul luptelor s-a apropiat atât de tare de țărmuri, încât sunt amenințați înșiși stabilopozii. Ce dezastru mai mare ca acesta în care societatea românească apare ca una dezbinată și descurajată ne-ar mai putea rezerva o clasă politică desprinsă totalmente din legăturile firești cu poporul? Desele imagini cu oameni care se calcă în picioare pentru un pachet cu mâncare, sau nenumărate alte ipostaze umilitoare arată cât se poate de clar unde ne-a adus această clasă politică: pe marginea unei prăpastii atât de adânci încât, dacă am cădea, nu ne-am mai ridica mult timp de aici înainte. Din groapa comunismului ne-am ridicat noi, prin jertfa de sânge a unor tineri nevinovați, ale căror suflete s-au constituit în scări de lumină spre cerul libertății, dar din groapa capitalismului, pe care ne-o sapă niște politicieni corupți și iresponsabili, cine ne mai scoate?
După spectacolul pe care ni-l oferă nesfârșitul circ politic românesc, în care însăși ființa noastră istorică este călcată în picioare, într-o totală desconsiderare a jertfelor de sânge și a valorilor autentice prin care acest popor pașnic a reușit să străbată veacurile, mai că ne vine și nouă, dintr-un anumit soi de disperare, să aruncăm în nori cu întrebarea: Ce-ați căutat la Stalingrad, domnule general?
Constantin Smedescu
