Se apropia Paștele și, prin curțile și grădinile de pe malul Iminogului, era mare forfotă: se tăiau pomii, se săpa și se puneau semințele și răsadul, se făcea curat, strângându-se și arzându-se gunoaiele… Și câte nu erau de făcut, când lumea satului se trezea la viață, odată cu venirea primăverii? Niculae avea, însă, altă grijă… Trebuia să dezgroape sticlele cu vin îngropate astă-toamnă. Mai ales că, după Paști, începea munca în vie: tăiat, legat, săpat. Și cum nu se mai descurcau singuri, el cu femeia, musai să aducă oameni cu ziua. Iar acestora puteai să le dai câți bani cereau, mâncarea cea mai bună, dar dacă nu le dădeai de băut…
– Fă…!”, răsună, dintr-o dată, în toată curtea și chiar pe cele două dealuri ce străjuiau malurile Iminogului, de-o parte și alta. Smaranda care, aplecată asupra albiei, freca de zor gulerul și manșetele cămășii albe a lu’ Niculae, sări ca arsă.
Codrul de săpun, făcut din untura ultimului porc, tăiat în ogradă, alunecă în apă împrăștiind, în jur, stropi mari, care o acoperiră pe femeie, din cap până-n picioare. Ea nici nu-i mai simți. Dădu cu putere ușa la perete și, din doi pași, fu în bătătură…
– Ce e , mă…?
– Fă! Nu mai găsesc sticlili cu vin!
– Cum așa?”, apucă să zică Smaranda, înainte de a vedea locul dintre cotețul găinilor și cușca câinelui, bătătorit de ploi și vânt, dar, mai ales, de picioarele animalelor și orătăniilor din ogradă, și care acum părea arat și gata de însămânțat.
– Dacă-ți spui!, bâigui Niculae…
Ochii femeii alunecară pe chipul roșu ca focul al bărbatului său, ce trăda o cumplită suferință și, făcându-i-se milă de el, încercă să-l liniștească:
– Stai mă, omule, s-o luăm încet, că n-au un’ să fie…
Uită, pe moment, că, din cauza lui, îngropaseră sticlele cu vin. Că el nu se putea abține, și, de când se ,,liniștea” vinul și până se termina, el stătea mai mult în beci, decât în casă sau pe-afară, cu toate lacătele puse de femeie…Acu’, chiar îi părea rău de el, mai ales că și el fusese de acord să facă, astfel încât să aibă vin de Paști și pentru oameni la vie.
Dar, mai era ceva… Niculae făcea urât rău, când se înfuria. Smaranda „revăzu”, în câteva clipe, cum aruncase porcul peste gard… Se apropia nunta fetei și, porcul „al dracu’ dă punea vrun gram pă el…”, cum zicea Niculae. Așa că, într-o zi, pierzându-și cumpătul, îl apucase cu mâna stângă de picioarele din față și cu cea dreaptă de coadă și picioarele din spate și, în câteva secunde, ,,îl zburase” peste gardul din ochiuri de sârmă, de vreo doi metri înălțime, ce despărțea curtea de grădină. Porcul guița, Niculae înjura de mama focului, iar Smaranda încremenise, mai ales că porcul se putea opri în nucul cu ramuri țepoase, care nici nu înfrunziseră bine. Când se dezmeticise și porcul se ridicase, totuși, de la pământ, Smaranda nu se putuse abținea se minuna întrebându-se:
– Dă unde o avea atâta putere?!
Avea dreptate să se întrebe, având în vedere că Niculae era „o mână de om”, cum se zice. Mic de statură și atât de slab încât, din când în când, se trezea câte unul să-l întrebe:
– Bă, nea Niculae, da nu te mai îngrași și mata dăloc?”. Mucalit din fire, Niculae se grăbea să răspundă:
– Ehei taică!, eu am untură pă su’ piele!, bătându-se cu palmele peste abdomenul plat precum scândura.
Acum, deznădăjduit, și mângâiat de vorbele caline ale Smarandei, se așeză, încet, pe buturuga de-alături, dinspre fântână. Buturuga era din dudul dinspre Petecioaica, pe care îl tăiase pentru că ,,mândra”, cum îi spunea Smaranda, în bătaie de joc, se plânsese că îi umbrește ,,răzoarili”.
Dintr-o dată, printre broboanele de sudoare de pe față, ochii verzi-albaștri ai lu’ Niculae clipiră a bucurie. Își aminti că dudul fusese tăiat în aceeași zi în care îngropase și vinul. Cum îl târâise până-n curte… Așadar, sticlele nu puteau fi prea departe de locul pe care ,,îl arase”, cei drept nu prea adânc și doar cu colțul sapei. Se gândise, la un moment dat, să ia cazmaua si chiar târnăcopul. Renunțase repede la idee, era prea riscant… Cum îi mai veni sufletul la gură și Dumnezeu „îl lumină” de-a binelea, dădu, cu grijă, trunchiul de dud la o parte.
Sub el pământul era umed… Abia ieșiseră câteva fire de iarbă, și astea galbene-alburii. Nu mai avu răbdare să ia sapă, pe care, disperat, o aruncase cât-colo. Cu mâinile și o creangă aninată în gard, începu să răscolească pământul. Și nu avea să fie în zadar… Auzi, la un moment dat cel mai frumos sunet de pe pământ, pe care îl așteptase cu atâta înfrigurare. Cum sunase sticla lovită de un nod al crengii…
Cel mai frumos sunet de pe pământ…
Elena Sîrghie
