Sărbătorile Crăciunului la români te scot din deșertul moral și sufletesc, în care te-ai zbătut atâta amar de vreme, și te introduc în poezia mirajelor lui Moș Crăciun. Indiferent de vârstă, educație sau simpatii politice… Nașterea Domnului, colindele, obiceiurile și datinile noastre ancestrale, puritatea copiilor și lacrimile bătrânilor noștri, albastrul cerului și verdele ochilor femeilor românce – ei, bine, toate acestea îți dau sentimentul deplin că aparții acestui neam, acestei lumi și acestui pământ, numit cândva Grădina Maicii Domnului.
Credința strămoșească a fost și a rămas saltul nostru în lume, un salt pe care nu-l egalează nicio ideologie, nicio doctrină, nicio „religie” de partid și de stat și nici vreo dogmă a serviciilor și confreriilor secrete, care ne bântuie țara, de la origini și până în prezent, încercând să ne dea Certificate de străini în propria-ne patrie.
Mă și văd aievea, alături de frații mei, în „antichitatea” moldavă a copilăriei noastre, când ultimul Plugușor, în ultima seară a anului care pleca în răstimp, după ce luaserăm satul în picioare, de la un cap la celălalt, îl „recitam” la fereastra casei noastre durate din lut, acolo unde ne așteptau părinții, cu vin fiert cu scorțișoară, cu colaci calzi, nuci și cozonac… Cu alte bucate alese dar, mai ales, cu căldura sinceră și curată a sufletelor lor. Clinchetul zurgălăului pe care eu îl schimbam dintr-o mână înghețată, în cealaltă mână înghețată, acompaniat de „mugetul” Buhaiului, cu păr de cal, înmuiat în borș, pe care-l manevra unul dintre frații mei mai mari, dădeau semnalul festinului…
Iată un poem de o simplitate clasică și de o un simțământ egal cu Dumnezeu, semnat în anul 1970 de scriitorul și ziaristul Pan. M. Vizirescu, ultimul gândirist al patriei și al Oltului nostru secular:
Colind de Crăciun
În seara lui Moș Ajun,
vine-n casă omul bun,
strănepot al lui Crăciun.
Vine foarte de departe,
Dintr-o prea străveche carte;
A dat zările-ntr-o parte,
Scuturând din nori ninsori
Și comori de sărbători.
A păscut cândva mioare,
Sus pe plaiuri roditoare
Și cântări de păsărele,
Pe covor de albăstrele.
A pornit apoi în jos,
Către ieslea lui Cristos,
Să-l mai vadă an de an,
Cu obrazu-i magheran,
Câtu-i prunc și gângurește,
Dulce grai în românește,
Ca, apoi, în primăvară,
Alte doruri l-înfioară,
Ca noi să ne mântuim,
Pleacă la Ierusalim.
Acolo, pe Crucea Vie,
Să zidească-o-mpărăție!
Pan M. Vizirescu,
Slatina, Luni, 21 Dec[embrie] 1970,
Ora 10 seara
Oameni buni, sărbătorile Crăciunului la români sunt un reflex al credinței noastre milenare, curate, un reflex al unei existențe specifice, o existență egală cu ea însăși, acum și-n vecii vecilor… Amin!
La Mulți ani, Slatina, la Mulți ani, România!
Dumitru Sîrghie
