COLIVIA

Lena se trezi cu aceeași tristețe cu care se culcase. Dădu tributul de lacrimi, din fiecare zi, pe perna albă imaculată. Era o pernă cu broderie de mână, precum cele din casa bunicii, care, bineînțeles, îi amintea de vremea copilăriei liniștite, fără de griji.  Se așeză, apoi, la măsuța de scris de la fereastră, pentru a-și nota visele de peste noapte. Da, visele, nu visurile… Pe cele din urmă, le scrisese, undeva, adânc, adânc, în sufletul său, sperând că, într-o zi, se vor împlini.

Visa, evident, cu ochii deschiși… Cum clopotele Bisericii de peste drum începură să bată, ca de obicei, la șapte și-un pic, Lena își împreună palmele și-și începu rugăciunea. Îi mulțumea, mai întâi, lui Dumnezeu, pentru noua zi, indiferent cum avea să fie. Știa El mai bine… Apoi, îl ruga să-i ocrotească pe cei dragi. Cu ochii minții, îi vedea pe fiecare în parte și întrezărea lumina divină ce se cobora asupra lor. După care, căzu pe gânduri… Doar avea la ce gândi: cum ajunsese aici, ce face cu viața ei, mai departe?

Deodată, firul gândurilor i se întrerupe, de gânguritul celor doi porumbei (un el și-o ea), ce poposiseră, pe pervazul ferestrei… Lena, deși se strădui, nu înțelese clar:  cei doi se iubeau sau se certau? Dar, când își luară zborul în înaltul cerului, unul lângă altul, aripă lângă aripă, ea a înțeles că ar fi putut fi vorba doar de o ceartă de îndrăgostiți, după care, firesc, a venit binefăcătoarea împăcare.

Era atâta liniște, comuniune, bucurie, în zborul lor maiestuos, încât Lena aproape că-i invidia. Se puteau bucura, împreună, de tot cerul de deasupra lumii, spre deosebire de ea, care se afla într-o colivie de… gânduri, încât nu mai știa nici să se bucure.

Intrase, de bună voie, în această   colivie. Venise aici sperând să-și găsească liniștea sufletului, ceea ce,  evident, nu se întâmplase. Nimeni dintre cei din jur nu-i împărtășise această dorință. Ba, mai mult, avuseseră grijă, fiecare în parte și fiecare în felul său, să o facă să se simtă vinovată, pentru că nutrise această dorință, această nevoie de liniște, de libertate.

Toate neîmplinirile ei o făcuseră, la un moment dat, să încerce un sentiment de ranchiună față de ei. Ființă cu judecată dreaptă și căreia rareori i se întâmpla să alunece în subiectivism, Lena se rugase, totuși, lui Dumnezeu, să o scape de acest sentiment apăsător pentru ea.

Înțelesese și unde greșise ea, dar, mai ales, reușise să privească situația ei, din perspectiva fiecăruia. Astfel, încet, încet, ajunsese să-i înțeleagă și să-i accepte așa cum erau. Chiar îi iertase! Nu neapărat că toți ar fi meritat, dar faptul de a ierta, îi aducea acea pace interioară de care avea atâta nevoie.

O trezi din această meditație asupra cursului vieții ei sunetul telefonului… Tresări… e puțin spus! Se sperie de-a binelea. Mâinile dansară prin aer, iar, în drumul lor înapoi, agățară îngerașul de lemn cu doar o aripă, strângând la piept o vioară și veghind-o pe Lena de pe aceeași măsuță de lemn de la fereastră.

Lena căpătase o sensibilitate la zgomote, la țipete, la uși trântite, iar acum tresărea, la cel mai mic zgomot, chiar și atunci când o banală foaie de hârtie aluneca de pe masă. Dar, mai ales, la sunetul telefonului… Și asta, pentru că se obișnuise ca, la celălalt capăt al firului, să se audă un reproș, o acuzație sau, de ce nu?, chiar o invocație către puterea cerească de a o „răsplăti” pentru ceea ce făcuse.

De data asta, se speriase, însă, degeaba. Era, și aproape că nu-i venea să creadă, o veste bună. Se deschidea stagiunea teatrală. Doamne… teatru… iubirea vieții ei! Adorase dintotdeauna acea șansă a actorului de a trăi, fie și pentru o oră, două, pe o scenă, viața pe care și-o dorise, viața la care visase…

Lenei, un spectacol de teatru îi oferea șansa, pentru câteva momente, de a evada din colivia gândurilor…

Prof. Elena Sîrghie

RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments