Există o serie de observații care pledează pentru existența și în lumea vegetală, nu numai în cea animală, a fenomenului de comunicare extrasenzorială. Următoarea experiență vine în sprijinul afirmației noastre. Un polițist britanic a legat o plantă la un aparat de detectat minciuni, după care și-a propus să-i ardă o frunză. A fost suficient doar să-și aprindă bricheta, că detectorul a și înregistrat o puternică emoție, generată de o spaimă cumplită. Planta îi „citise” gândul și se temea grozav de punerea lui în aplicare.
Concluzia pe care o tragem este că realitatea trebuie să fie, finalmente, o realitate fizică. Transferul de informație de la un organism la altul nu se poate face decât în prezența unui suport-vehicul, suport care nu poate fi înțeles în afara unui câmp energetic emis de organismele vii. Prin urmare, există un fel de limbaj, un prelimbaj mai degrabă, nemediat de cuvinte, un limbaj universal a cărui cheie, dacă i-am găsi-o, ne-ar permite să conversăm cu întreaga lume vie.
Și poate chiar conversăm, fără să ne dăm seama, de vreme ce, când se vorbea cel mai tare de apropiata și iminenta operațiune de rezolvare a problemei câinilor fără stăpân, prin eutanasiere, urletul lor, care se pornise aproape simultan și se auzea peste tot, parcă sublinia înțelegerea intențiilor noastre. Când discuțiile pe această temă s-au stins, a revenit și liniștea pe maidan, în sensul că lătratul câinilor a revenit la tonul obișnuit. Iar când, la inițiativa Primăriei Balș, s-a derulat în orașul de pe Olteț un proiect-pilot, în cadrul căruia s-a urmărit sterilizarea tuturor animalelor comunitare din oraș, s-a auzit din nou urletul câinilor. E adevărat, ceva mai slab și nu la fel de lugubru, semn că patrupedele au înțeles că nu se mai punea problema eutanasierii, ci doar a castrării.
Castrarea fiind un pericol mai mic în raport cu eutanasierea, pesemne că maidanezii nu dispun de sisteme suficient de sensibile pentru semnalizarea lui, de aceea, probabil, urletul lor s-a auzit atunci în surdină. Au simțit ei ceva, dar nu cu suficientă claritate. Sau, cine știe, poate că amenințarea continuă le-a distrus sistemele de alarmare, astfel încât ei au putut privi cu oarecare detașare intervenția de atunci a autorităților. În sfârșit, a treia ipoteză ar fi că prea de multe ori s-au luat angajamente în legătură cu rezolvarea problemei câinilor vagabonzi, nici unul însă dus până la capăt. Și atunci, de ce să se mai alarmeze dacă tot nu se întâmplă nimic?
Pe vremea când nu dispuneau de limbajul articulat, bineînțeles că și oamenii comunicau extrasenzorial. Vagi ecouri ale acestui tip de comunicare răzbat până la noi și se materializează în acele fenomene paranormale ca telepatia, telekinezia etc. Există o teorie care explică apariția omului ca pe o… involuție, cel mai puternic din punct de vedere biologic omul fiind atunci când dispunea de blana care-l apăra de frig și de percepția extrasenzorială. Totul a început, potrivit acestei teorii aparținând unui savant austriac contemporan, din momentul în care prima maimuță a consumat creierul altei maimuțe, creier ce conținea glanda hipofiză, cu proprietăți afrodiziace. Creșterea bruscă a apetitului sexual a condus apoi la pierderea periodicității actului de împerechere, cu consecințe neașteptate în ce privește creșterea masei creierului, această maimuță-canibal confruntându-se cu o presiune din ce în ce mai mare în capul său, în condițiile în care volumul cutiei craniene rămânea aproximativ același. La un moment dat, într-un asemenea creier supraaglomerat, s-a produs un scurt-circuit de pe urma căruia biata maimuță și-a pierdut atât blana, cât și percepția extrasenzorială. Iar supraviețuirea ei se explică prin apariția unor mecanisme compensatorii, cum ar fi limbajul articulat și trecerea la stațiunea bipedă.
Ei bine, recentul scandal sexual în care au fost implicați niște șefi ai Poliției din Olt ne-a dat ocazia să evocăm teoria de mai sus și să ne întrebăm, odată cu autorul ei: până la urmă, omul nu ar fi decât o ființă degradată biologic și dereglată sexual? Păi cum altfel ne-am putea explica agresiunea continuă la adresa femeilor din partea șefilor lor? Căci este un adevărat fenomen, care se întâmplă nu numai în Poliție, și pe care cineva dotat cu percepție extrasenzorială l-ar detecta direct, prin toate birourile, pe masă, pe canapea, pe mochetă, patul din hotel fiind prea expus ochiului public, iar cel de acasă fiind rezervat soției. Și dacă urletul acestor bipezi în călduri nu depășește pragul sensibilității auditive, este pentru că, în România, nu există încă o lege eficientă care să incrimineze cu destulă forță hărțuirea sexuală. Știu ei, prin urmare, că nu-i paște nici un pericol, nici măcar o castrare…
Constantin Smedescu
