A plecat, recent, la cele veșnice, Constantin Stănescu, fost primar al comunei Vișina, tatăl secretarului general al PSD, Paul Stănescu. Am avut o anumită venerație pentru bunăvoirea, harul și înțelepciunea sa, venerație pe care o păstrez, încă, în partea de primăvară a conștiinței mele de jurnalist provincial… Spun asta, fără a mă feri de vocabula „provincial” și fără a-mi aroga cine știe ce merite jurnalistice, pentru faptul că unele dintre interviurile pe care mi le-a acordat „Seniorul Stănescu”, așa cum îi spuneam eu, au fost preluate, in integrum, de presa centrală și nu numai, făcând înconjurul patriei române.
Bătrânul Constantin Stănescu avea un fel aparte de a dialoga cu presa, beneficiind de o bogată experiență de viață, încadrându-se, totdeauna, ca și soția sa, Aristița Stănescu, în limitele învățăturilor creștine, a bunei cuviințe și a vorbei măsurate.
Aș putea scrie o carte a dialogurilor pe care le-am avut cu venerabilul Constantin Stănescu, din care să transpară, cum v-am spus deja, înțelepciunea sa, ironiile fine, la adresa politicienilor, neocolindu-i pe cei din partidul său (vezi, în Ziarul „Linia Întâi”, criticile dure la adresa lui Liviu Dragnea și Darius Vâlcov), hazul său moromețian, aplecarea spre învățăturile bisericii creștine strămoșești.
Parcă aud glasul mamei Aristița, soția sa, care-i atrăgea atenția, când el ne spunea ce lucruri minunate a făcut, în perioada cât a fost primar:„ – Hai, mai taci, nu te mai lăuda atâta! Fii mai smerit! Ai 80 de ani. Mai lasă și pe alții să facă! Eu, maică, am 78 de ani și nu mi-e teamă decât de un singur lucru: acela, ca unul dintre noi, să rămână singur… Asta rămâne la voința lui Dumnezeu”.
Și, iată, că Dumnezeu, în marea sa învățătură, a decis: Constantin Stănescu ne privește azi dintr-o stea!
În rândurile de mai jos, voi reda, mot-á-mot, doar câteva fragmente din răspunsurile sale, la întrebările pe care i le-am pus, de-a lungul timpului…
Cu privire la europarlamentarii care-și vorbesc țara de rău, în fața străinătății, bătrânul spunea: „Dumnezeu să-i ierte pe cei care-și blamează propria țară, dar să nu-i ierte electoratul, la vot… De aceea, merge prost țara, din cauza asta, pentru că nu ne iubim noi, pe noi.”
Referitor la răul pe care ni-l facem singuri, precum și la efemeritatea funcțiilor politice, tatăl lui Paul Stănescu era tranșant: «Cel mai rău lucru este când te mănâncă al tău. Cel străin știi cum este… Atunci când ești conducător, gândește-te la lume. Există un Dumnezeu și nu putem să-l dăm la o parte, că suntem noi mai deștepți ca El. Toată lumea e la fel. Funcția nu este nimic, este trecătoare. Astăzi ești, mâine nu mai ești. Așa este și viața… Trec anii, așa de repede, și trebuie să te gândești, că ești ministru, deputat, secretar de stat, paznic la Guvern sau ce ești pus acolo, hai fă bine în acești patru ani, că dacă faci bine, te mai țin ministru, în continuare. Altfel, cum să ții un om care nu este bun de nimic?»
Fusese copil de «chiaburi», și nu a putut niciodată să uite prigoana pricinuită de trecerea alor săi prin furcile caudine ale Securității comuniste: „Bunicul meu, Constantin Stănescu, zis Maca, avea 10 copii, 8 băieți și două fete. Mâncau 36 de oameni la masă, atunci: feciori, gineri, nurori, nepoți. Da, înaintașii mei au avut probleme cu Securitatea comunistă. Bunicul meu a murit, în pușcărie, la Caracal. Mi-aduc aminte că tata avea o batoză de treierat și un nepriceput, din neștiință, i-a dat foc și a ars aproape în întregime. Tata, săracul, plângea și nu știa ce să mai facă. Dar bunicul l-a bătut pe umăr și i-a zis: „Lasă, bă, că o să cumpărăm noi altă batoză. Acuma, bucură-te că ți s-a născut un băiat!” Eu eram băiatul acela, Constantin Stănescu, pe numele bunicului meu (…)
Doamne, câte a mai tras și tata! Îl duceau la Securitate și-l băteau, ca pe un câine. Comandantul Securității, unul Nica, cel care-l bătea pe tata, a murit, Dumnezeu să-l ierte!, în mijlocul străzii, la Corabia. Nu l-a iertat Dumnezeu. Dar și urmașii lui Nica sunt, astăzi, la SRI.”
Îl cunoscuse pe Regele Mihai la Castelul Peleș și nu-și poate explica nicicum de ce Casa Regală din România a ajuns pe mâna unui intrus ca Radu DUDA… „Am auzit (de scandalul din Casa Regală – n.r.), dar consider că este târziu. Trebuia făcut mai devreme, nu acum, la moarte. Este o greșeală mare. Nu putea, oare, Regele să-l cheme, mai devreme, pe Prințul Nicolae și să-i spună ce are de făcut? Acum, profită acel Duda de situație, dar el nu are sânge albastru. Păcat de Regalitatea României!”
Constantin Stănescu rezuma rostul politicii, în următoarele cuvinte:
„Știți care este marele rost al politicii? Să te gândești bine cum vorbești, atât în țară, cât și în afara ei. Vorba este ca glonțul, periculoasă. Pierzi tot ce trebuie, dacă nu vorbești ce trebuie, când trebuie și cum trebuie”.
Ne oprim aici, cu privire la cele câteva zeci, poate 100, de citate memorabile ale acestui „Țuțea de la Vișina” (îl numim așa, păstrând proporțiile față de filosoful de la Păltiniș), cerând îngăduința urmașilor săi, de a-mi încuviința publicarea unei eventuale cărți, în memoria părintelui lor, așezându-ne alături de suferința prin care trec cei rămași, față de mama Aristița și față de cei care l-au iubit. Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Constantin Stănescu! Să-i fie țărâna ușoară!”
Dumitru SÎRGHIE
