Motto: „Educația este trecerea de la întuneric la lumină!” (Allan Bloom)
Niciodată, până acum, nu s-a mai întâmplat ca elevii să fie martorii atâtor divergențe sociale, ai imaginilor de o violență ieșită din comun, ai demonstrațiilor de-o agresivitate neobișnuit de dură, prin care oamenii să-și rezolve problemele (bătăi, gloanțe, bâte etc.). Toate aceste manifestări sociale influențează profund negativ comportamentul elevilor, pe care noi, dascălii, îl dorim a fi unul comparabil cu cel al generațiilor trecute, ignorând faptul că aceștia au nevoi educaționale complet diferite.
Față de generația de copii ai zilelor noastre, noi, dascălii, avem responsabilități suplimentare, în procesul de învățare. Primim la școală alți copii, într-o lume aflată în continuă și amețitor de rapidă schimbare, care impune „metamorfozarea” eului nostru profesional, abordând, pentru educația elevilor noștri, metode noi, prin care să-i ajutăm să facă față problemelor care afectează procesul de învățare. Cum reușim acest lucru?
Ținând seama de sentimentele copiilor, de acceptarea și înțelegerea acestora. Atunci când elevul este bombardat cu critici și cu avalanșe de sfaturi, el nu mai poate discerne cu ușurință problemele cu care se confruntă și nici nu-și poate asuma responsabilitatea faptelor sale. Binevenite, în acest context, sunt întrebările: „Spune-mi, ce te necăjește? Vrei să desenezi? Poți desena, dacă dorești!, sau „Cum crezi că se poate îmbunătăți situația ta?” Comunicarea eficientă, cu respect și empatie, este o tactică imbatabilă de apropiere a copilului și o cale de a-i dezvolta stima de sine.
O altă metodă, de care se feresc mulți dascăli este UMORUL, ca sursă de dezvoltare a încrederii în sine, dar și de umanizare a relației „elev-profesor”. Din păcate, umorul este, deseori, abandonat la intrarea în școală, pe principiul că actul de învățătură trebuie să fie serios și sobru. Cred că este greșită concepția că imaginea clasică a educației școlare nu are nimic comun cu o clasă de elevi veseli și cu zâmbetul pe buze. „Venim la școală ori la distracție?”, murmură, cu reproș unii dintre părinți, dar și anumiți dascăli, obișnuiți cu chipurile crispate, triste și încruntate ale învățăceilor lor…
În învățământul modern, umorul abordat în procesul de învățare este o tehnică de atragere a atenției, de motivare a implicării elevilor în sarcinile școlare, de căutare a soluțiilor, într-un mod creativ, de dezvoltare a inteligenței emoționale și a curiozității. Poposesc asupra acestui cuvânt, „curiozități”, care reprezintă motorul fantastic ce dezvoltă o motivație crescută, intrinsecă, pentru învățare. Este aproape o crimă, astăzi, să nu dorești a face din lecție o poartă miraculoasă către cunoaștere, oferind informațiile în mod direct, oral sau scriind pe tablă. Elevul, în special, cel din clasele primare, are nevoie de o poveste, de stimulare cognitivă și emoțională, de provocări în a dori să afle, să descopere cât mai multe lucruri noi. Curiozitatea este strategia care nu se va epuiza și nici demoda vreodată, ea impunându-se a fi o „armă” veritabilă din „panoplia” oricărui dascăl autentic.
Sung-Hee Park, profesor-doctor în psihologie a observat că elevii cărora li s-a stimulat curiozitatea memorează, pe termen mult mai îndelungat, ceea ce au învățat, comparativ cu cei care au avut un nivel scăzut de curiozitate. Este ușor de intuit faptul că elevul aflat sub nivelul optim de curiozitate devine anxios și defensiv, apărând, inevitabil, ineficiența procesului de învățare.
Nu cumva întâlnim prea des elevi dezinteresați de învățătură? Nu cumva motivarea și entuziasmul elevilor aproape că au dispărut? Mai există ea, curiozitatea, în școlile românești? Ce putem face? Destule: să reproiectăm lecțiile, să le reinventăm și să mergem în fața elevilor noștri cu entuziasm și empatie, învățându-i să pună întrebări, oferindu-le răspunsuri incitante și translându-le imaginația într-o lume a descoperirilor proprii. Să nu uităm că trăim timpuri, în care copilul este ultrastimulat de tehnologie și este periculos de firesc ca școala să înregistreze un decalaj în continuă creștere față de aceasta. În acest context, profesorul are sarcina de a depune un efort considerabil, găsind, zilnic, soluții contrabalansatoare ale acestui câmp stimulator, prin metode inovatoare și eficiente, capabile să ajungă la profunzimea resorturilor învățării adevărate. A nu inova și a apăra ziua de ieri este mult mai riscant decât a construi ziua de mâine, reforma educațională devenind o stringentă necesitate.
Așadar, iată de ce dascălul trebuie să așeze în centrul scenei educaționale o regândire a celor două instrumente ale talentatului actor din el: umorul și curiozitatea!
Prof. Emilia Alexandra Popescu
