AcasăSpecialCostel CARABADACHE – cârciumar de lux și poet

Costel CARABADACHE – cârciumar de lux și poet

Cu siguranță, boema craioveană își aduce aminte de celebrii șefi de restaurante – frații Carabadache, care au fost în centrul atenției lumii bune din Bănie, atât în „Epoca de Aur”, cât și în cea de „Platină”, post-decembristă. În special, de unul dintre aceștia, anume Costel Carabadache, șeful îndrăgitului restaurant cu specific românesc, Perinița, pe care-l frecventau spiritele distilate și scriitorii vremii, dar și celebrii fotbaliști ai Științei, între care capetele de afiș erau Ilie Balaci și Rodion Cămătaru.
Nu știm, însă, câte dintre celebritățile vremii, fie cele din zona cultural-literar-artistică, fie cele din arta cu balonul rotund știau că șeful renumitului local, Costel Carabadache, om cu studii superioare, era și poet, atât la propriu, cât și la figurat.
Deunăzi, cu ocazia lansării cărții mele de poezie, „În ordinea iubirii”, care a avut loc la Biblioteca „Alexandru și Aristia Aman”, din orașul lui Mihai Viteazul, prin intermediul cuscrului meu, Virgil (Adrian) Badea, el însuși un fost fotbalist cunoscut al Craiovei, l-am întâlnit pe Carlucio Carabadache, unul dintre marii negustori de vinuri din Craiova, fiul celebrului Costel Carabadache.
Acesta a scos din colbul amintirilor despre tatăl său (plecat în imperiul stelelor la numai 58 de ani), câteva poezii pe care m-a rugat să le public, în caz că le consider demne de publicat. Iată-le!

Dumitru Sârghie 

3 carabadache craiova net
Costel Carabadache
2 carabadache craiova net
COSTEL ȘI CONSTANȚA CARABADACHE, SOȚIA SA, ÎN ANII TINEREȚII

OSPICIU

Când firu-ntunecat
al umbrei
se destramă
și câinii fără mamă
latră a pustiu,
se-adună toți nebunii
pe țărmul de aramă,
spunându-și fiecare
povestea de zurliu…

ؘ– Sunt Regele acestui țărm,
de care te apropii,
neliniștit și grav peste măsură,
mă domină visul
și gândurile proprii,
ce-n lumea voastră
nu au căutătură…

Și, în imperiul meu,
nu vei găsi în drum
o uscătură
sau rădăcini de care
să te-mpiedici;
nici marginile ceții,
căci, toate ale mele sunt
căi de-a pătrunde
în labirintul vieții!

MAMĂ, DE ZIUA TA

Ți-am pus în piept
un fir din speranțele mele,
cu el să-mpletești
firele cu firea
și-o sămânță de dor,
să-ncolțească în mine
eterna iubire,
să-mi astâmpăr setea
de-a fi fost ce-aș fi vrut
înainte de-a mă naște,
în labirintul etern al
existenței divine.

– Sunt stranii vorbele tale, fiule,
nu pot împleti ce-ți dorești,
sunt o simplă Mamă
și o așa metamorfoză
mi-e peste putință
să săvârșesc!

– Of, Mamă, mii de fiori
îmi zdruncină ființa
și mereu mă întreb…
pentru ce m-ai născut?

Să-mi număr doar anii,
să-mi cunosc suferința
și, până la urmă,
să mă nărui în lut?

Știu, Mamă, orice gând
își are înțelesul
și nimeni n-ar îndrăzni
să-i răspundă,
fiindcă, ăsta-i rostul vieții
și mersul ei pe
neștiutoarele cărări…

Mamă, tu vei rămâne
și vei fi nemuritoarea
vieții mele,
împletind adevărurile,
cu fir de borangic…

CONDUCĂTOR

Puterea de-a învinge,
mereu căutătoare,
este de-a fi tu însuți
mereu căutător,
în labirintul
vocilor pierdute
în eter,
dar veșnic ferm
conducător!

LACRIMĂ

Tu lacrimă ce curgi,
din marile adâncuri
ale sufletului,
dorind să curmi
nenumăratele chemări,
rămâi o simplă stea
de veghe între stele,
departe de-a-nțelege
speranța dragostei divine,
ce macină eternele visări,
adăpostindu-ne doar
strigătele moarte
și sensul vorbelor
abia șoptite,
cele ce vor a prelungi
chinuitoarea viață
a celor ce iubesc
o ființă pământeană…

Și-acolo, unde tu te reverși,
lacrimă albastră,
pătrunzi mai adânc,
în carnea și ființa-mi
pieritoare…

ETERNITATE ȘI PUTERE

Tu, Dumnezeul meu
mereu necunoscut,
abate umbra
ce vrea să ofilească
savoarea vieții,
prin care, vremelnic,
noi trecem…

Știi, bine, Doamne,
Omul se vrea nemuritor,
nestingherit de marile
probleme planetare,
să-nfrunte veacurile
centenare,
în epoca aceasta,
de mare încercare
și înscenare…

Tu, Dumnezeul meu,
ce scoți din adâncuri
blândețea și dragostea
de aproapele nostru
și de sinele nostru,
selectând pudoarea,
căința, iertarea, precum și
amintirea…
căci, toate la un loc,
alcătuiesc omenia,
călăuzește-mi pașii
pe cărările tale cu flori…

NEMURIREA

Doamne, știu bine,
că, în infinita și biruitoarea
ta călătorie, cu mașina
timpului,
găsești pământuri sterpe
și le înflorești,
găsești lucruri fără
importanță
și Tu le dai importanță,
luând în custodie
eternitatea și puterea
de a fi
ale omului.

Căci, omul,
creat după chipul Tău,
a copiat Nașterea și
Puterea Ta,
prin care s-au născut
atâția eroi,
ce merită, la rându-le,
cu prisosință,
Nemurirea!

OMUL STRĂZII

Te-ai aciuat,
necunoscută ființă,
în crezurile multor păreri,
ce duc cu tine
veșnica iubire,
pe care tu, niciodată,
nu poți s-o transformi
din vis, în realitate.

Ești omul care
doarme-n stradă,
îndurând batjocura
semenilor,
și punându-ți veșnic
aceeași întrebare:
„Dar eu al cui oi fi?”

Răspunsul este simplu,
vibrează, în cor, puternicii
zilei:

– Ești om fără destin,
nici măcar sclav nu ești,
copil născut din pântecele
crescânde ale străzii,
ești cel care trebuie
să moară
înainte de moarte,
cel care, odată născut,
ți-ai simțit prematurul
sfârșit…
și dezmărginirea de
tot ce este omenesc…

Noi suntem înainte
de-a fi, totul,
avem drept de viață
și de moarte,
noi suntem șefii muririi
și nemuririi,
suntem stăpânii
de soarte…


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments