AcasăCulturăCostești-București, via Timișoara

Costești-București, via Timișoara

„Când abuzezi de tinerețe, din om te trezești poet”, spunea Emil Cioran.

Dar nu pentru asta ne e dată tinerețea, să „abuzăm” de ea, atâta timp cât, cum tot el spune, „omul e dat să preia suferința lui Dumnezeu”?, zic eu…

Scriu asta acum, înainte de a relata o altă întâmplare din „tinerețea mea poetică”, care, citită de mai tinerii mei confrați, pare „plăsmuire de poet”, necum trăire, adevăr, semn că acele vremuri despre care, drept comentariu la precedenta „amintire”  din acest spațiu de ziar, o prietenă virtuală scria „Ce vremuri!”, au fost, au existat, le-am trăit noi, generația despre care „mucoșii literari”, cum le zic eu, afirmă că este „expirată”…

Expirată „temporal”, da!, dar nu și „creator”, nu și din punct de vedere al prezenței ei în rafturile librăriilor, puține câte mai sunt…

Fac o paranteză și mă-ntreb dacă vor mai veni vreodată vremile în care un scriitor, trecând prin fața Librăriei „Eminescu” din Pitești, va mai fi oprit, ca odinioară, de un iubitor de literatură și i se va spune: „Vă rog frumos să așteptați câteva secunde să cumpăr o carte și să-mi dați un autograf!”, așa cum se întâmpla cu unii dintre noi pe timpul de care sunt legate aceste amintiri, incredibile pentru unii.

Vremuri, timpuri în care scriitorii piteșteni, grupați în jurul revistei „Argeș” sau în Cenaclul literar „Liviu Rebreanu” – condus cândva de „eroul” întâmplării de față – se întâlneau cu elevii din școli, cu lucrătorii din industria argeșeană, cu studenții din facultăți, cu țăranii truditori pe ogoare, și nu numai într-o „Zi a lecturii”, oficiată de guvernanți în ultimul timp, ci pe parcursul întregului an.

M-am convins de importanța acestor „reuniuni sub semnul Poeziei” când, mergând cu mașina în unul dintre cele mai moderne autoservice-uri din Pitești, directorul general, inginerul Corneliu Bădescu, mi-a spus: „Eu vă cunosc pe Dumneavoastră! Ați fost la noi în casă. Părinții mei au fost profesori la Costești, colegi cu domnul Dumitru Anghel…”

Scriu asta pentru că „întâmplarea” de mai jos se petrece după o întâlnire la Casa de cultură din acest oraș argeșean, profesorul Dumitru Anghel fiind „catalizatorul” unor superbe „Ore de poezie”, bine asortate, în final, cu vinuri albe, curate și bune, de la IAS-ul din localitate…

După una din aceste „sărbători ale poeziei”, piteștenii, înghesuiți în mașina redactorului-șef al revistei „Argeș”, Sergiu Nicolaescu, au plecat spre casă, lăsându-l pe poetul Ion Bănuță pe peronul gării Costești, spre a lua „trenul de București”, tren care, cum aveam să aflu, făcea cruce cu cel „de Timișoara”.

Ajuns acasă, după un popas în apartamentul lui Dumitru Anghel, m-am culcat liniștit, nebănuind nimic din ce avea să se întâmple a doua zi…

Dimineața următoare, la o oră la care nu mi se-ntâmpla mai niciodată, telefonul (fix, bineînțeles, atunci nefiind „mobilul” salvator), a sunat și, la capătul celălalt al firului, doamna Bănuță, impacientată, m-a întrebat scurt: „Domnule Rotaru, unde e Ionică?”

– A plecat aseară spre casă, doamnă Bănuță, l-am dus și l-am lăsat noi în gară, pe peron, să aștepte trenul, i-am zis…

– Nu a ajuns, domnule Rotaru…

I-am promis că mă voi interesa și, imediat după ce am închis telefonul, am sunat la Casa de cultură din Costești, de unde mi s-a spus: „Nu știm nimic, doar a plecat aseară cu dumneavoastră!”

… Spre seară, când toate încercările mele s-au dovedit zadarnice și infructuoase, a sunat din nou telefonul…

– Domnule Rotaru, am dat de Ionică!, mi s-a spus…

– Unde, doamnă Bănuță?, am întrebat uluit…

– La Timișoara…

Am rămas rătutit, dar, după câteva ore, am dezlegat enigma: poetul, în euforia-i bahică, urcase în vagonul unui tren pe care scria București-Timișoara, dar care mergea la… Timișoara…

Și uite-așa Ion Bănuță a mers cu trenul, de la Costești la București, via Timișoara…

Dan Rotaru


RELATED ARTICLES

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments