Am în față volumul de poeme, apărut în acest an, la Editura „Vatra Veche”, din Târgu Mureș. „Când voi fi mare, vreau să mă fac poezie”, semnat de Răzvan Ducan.
Regăsesc în poezia lui Răzvan Ducan ritmul unui suflu autentic al vieții vindecătoare de rău, la care se adaugă, întru ortodoxie și românism, precum în scrierile lui Mircea Vulcănescu, „dimensiunea românească a existenței”. În fapt, poezia îl scrie copios pe Răzvan Ducan și nu invers… Poezia îi plătește acestuia facturile, îi pune culori în farfurie și sunete în pahare, îi îmbracă în haine noi diferite „forme de interior” și îi învăluie „sufletul osmotic” în lumină.
Lirica răzvan-ducaniană este o „entitate extraterestră”, capabilă să-i contureze cititorului convingerea că poezia are origini divine și care îi predă „supusului” său lecția de religie, îi construiește „piramide” și-i „ascute romantismul”, făcându-l, astfel, să rătăcească metaforic „pe cele patru cărări ale beției de cuvinte” magice. Mai mult, tânără fiind, poezia lui Răzvan Ducan îi contestă acestuia amurgul vieții (pe care poetul și-l vede, clar, în oglindă), mai degrabă, i-l anulează, prin „frumusețea și vâna versului”, autorul volumului „Când voi fi mare, voi fi poezie” reușind să rămână tânăr sufletește, atâta timp cât „bea văzduhul”, care-i generează viziuni cu „stele și nopți magnifice”. „Tânără”, în „corp bătrân”, elixir al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, poezia devine, astfel, o „metodă de întinerire”, un fel de Institut Național de Gerontologie și Geriatrie, asemănător celui înființat, cândva, în țara noastră, pentru prima dată în lume, de geniala Ana Aslan.
„Eu sunt o găină bătrână, bună de supă, / iar poezia tânără, morcov cu rost”, exclamă poetul din Târnăveni, spunând despre poezie că este câinele lui credincios, așa cum spunea despre Cuvânt regretatul poet slătinean Ion Georgescu, în volumul său de poeme din anul 1990, intitulat metaforic „Câinele meu – Cuvântul”.
În cazul volumului lui Răzvan Ducan, mi-aș permite să spun că cel ținut în lesă nu este „câinele său – poezia”, ci invers, poezia îl ține pe autor în lesă și-l „duce cu zăhărelul” unde vrea mușchii ei. Căci, poezia, așa cum teoretizează autorul acestui volum special, „nu poate fi întrecută decât de ea însăși”, fiind un fel de „Organ neștiut al uimirii” ori „bomboana de pe tortul regăsirii”…
Ce poate să facă poetul, în acest context al lumii robotizate și internaționaliste, în care ne ducem viețuirea? Nu-i rămâne decât să „… moară de gât, / Cu cine atentează la o floare vie”, căci, nu-i așa?, un poet autentic, în concepția lui Ducan, este cel care „taie frunze la câinii uimirii”, ori se încumetă să scrie „versuri de mare risc”, „Dând lumii adevărul, / De-a fir de păr, / Făcând-o dependentă de adevăr”. Răzvan Ducan practică ambele variante, căci, doar așa „poezia va scoate firavă un căpușor al speranței, / Vestind tuturor că există / o Înviere a poeziei”.
Ducan critică „anchilozările oculte” care domină poezia „politically correct”, cea care generează, pe bandă rulantă „roboții poeți, la pachet cu roboții cititori”, previzionând că tehnica ne „va trage, ca pe un covor, / poezia de sub picioare”. Căci, vorba ceea: „Poetul, ca și Dumnezeu, / Dă, dar nu bagă în traistă”, iar „biblioteci clandestine / vor fi găsite cu câini de urmă”, căci nu mai durează mult și orice poet, care nu se încadrează în noul pat globalist al lui Procust, va fi declarat „dușman al poporului”. Eminescu și Nichita vor fi citiți „cu fereală”, căci „poliția cărților” va funcționa 24 de ore din 24, cu mânie proletară… „Polițiștii și cânii vor fi ridicați în rang”, prinderea „infractorilor literari” devenind, ca și în „anii marilor ticăloși” descriși de Marin Preda sau de I. D. Sârbu, politică de stat. Poeții pământeni, umani, își vor linge propriile răni , când fildeșul din turnurile lor se va termina. „Vor fi în vogă doar cei / Cu scandalurile aduse la zi”. Se va lua în calcul de noii Popești-Dumnezei, pontifi ai religiei neomarxiste, doar contextul, nu și textul, forma și nu fondul, linia politică materialist-dialectică și nu metafizica și transcendența poeziei, prototipul Amăicălițului din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” redevenind eroul zilei.
Dar, pentru Răzvan Ducan poezia adevărată rămâne o „ploaie de clipe!”, o „buburuză plină de generozitate și căldură”, el fiind un poet patriot, care trăiește în „casa rostului”, hrănindu-și „bucuria cu jăratec”, mâhnit că „Puii păsării cu clonț de rubin”, cea care l-a ucis pe Nicolae Labiș, nu vor mai învăța niciodată limba română.
„Vers atârnând” deasupra vremii, „prizonier în propriul absolut”, Răzvan Ducan scrie în numele lui Mihai Eminescu, în numele nuferilor din „Lacul codrilor albastru”, căci „Dacă nu cu Mihai Eminescu, / Cu cine să fiu în fotografie, / Căci, în aeternum mi-e dascăl, / Să mă redau pe mine, mie?”.
Odată cu încălzirea globală, când „Busola a devenit giruetă” și gândacii hrana lumii, când „extratereștrii” ne „trag planeta de sub picioare”, iar românii din Cernăuți sunt hăituiți „Pentru fără de vina nației lor”, job-urile de vânzători de țară s-au înmulțit, iar poporul român, deznădăjduit, așteaptă „Învierea din ofilirea de mâine”, căutându-l „pe Iisus printre miei”, căci, vai!, „S-a dat drumul la smerenie , / All inclusive”.
Semnificative și remanente, pentru starea în care se află nația română în aceste momente, sunt următoarele versuri: „Ne dăm balene / Umblând pe uscat, / Dar ne-necăm în propriul scuipat. / Plini de sine, / Suntem, de fapt, goi, / Chiar trăgând luminile pe noi”.
Răzvan Ducan este un poet care percepe profund sensul mersului deformat ale lumii în care trăim. Regretă că cei mari nu văd sau se fac că nu văd frumusețea adevărată a drumului, iar românul nu se mai regăsește în rânduiala lui, în existența și sufletul lui autentice, având sentimentul pierderii absolute și al iremediabilului. Rezultatul viețuirii lui, a românului, nu mai atârnă de fapte, de biruințe, de idealuri, de speranțe… Nici de a pune lucrurile pe făgașul lor firesc.. Nu mai există un Rosetti să-i spună: „Voiește și vei putea!” sau „Luminează-te și vei fi!”. Nu mai este un Mureșanu ca să dea Deșteptarea „din somnul cel de moarte”, niciun Alecsandri, care aidoma lui, să scrie răspicat: „Sculați, frați de-același sânge, din adânca letargie”, ori un Iancu, să zică scurt: „No, hai!”…
Iată, însă, că există un Răzvan Ducan, cel care scrie poemul „Până când”: „Cu 30 de arginți, / De unde petență, / Când s-au transformat / În trafic de influență? / Și clinchetul lor / În foșnet de hârtie, / Până când bancomatele / Să mai subscrie? / Până când / Ierarhic să se-mpartă, / Trădarea la dungă, / Cu ștaif de ofrandă?/ Până când Iuda, / Prin prozeliți, / Să tot vândă aurul, / Pe arginți? / Până când, / Se tot amână, / Exonerarea / De vină comună?/ Până când, / Una cu pământul, / Dezideratul / Ne va umple gândul?”
„Nimic fără Dumnezeu”, pare să-și răspundă singur Poetul la toate aceste întrebări retorice, atâta timp cât, singuri, noi nu putem ieși din „marja locuibilă a sclavului modern, / Care construiește piramide fără să știe”…
Felicitări, Răzvan Ducan!
Dumitru Sîrghie
