Romanul „În umbra iubirii” este o poveste de dragoste răscolitoare, pătimașă, pură. Povestea unei iubiri mistuitoare care arde, pârjolește sufletele celor implicați și, în urma căreia rămâne, de obicei, un jar intens. Acel jar care se poate reaprinde, reîntrupa într-o nouă flacără a iubirii sau care, dimpotrivă , poate mocni până la sfârșitul zilelor celor doi tineri, cărora Dumnezeu le hărăzise o asemenea iubire.
Într-o clipă de neatenție, întorsese capul ușor în spate, Viorela se trezise în brațele unui tânăr chipeș și parcă hipnotizată bâiguise un firav „Pardon”. Iar el, privind în ochii ei de culoarea cerului senin, spusese „Eu sunt Dino”. Așa avea să înceapă idila electrizantă între o domnișoară, studentă la Litere, și un tânăr solist, de la Opera din Cluj. Viorela avea să devină Didica lui, iar el prințul ei în opinci. Se „logodiseră”, la câteva zile după ce se cunoscuseră, cu inelele făcute din firele de trifoi cu patru foi, culese de pe marginea cărării de peste deal. El își începea ziua la ușa ei, iar seara îi cânta canțonete sub fereastră. Colindau, împreună, locuri minunate, de la Maierul lui Liviu Rebreanu, la Hordoul lui George Coșbuc. Descopereau împreună fericirea. El iubea „vijelios”, în timp ce ea iubea în tăcere. Ea îl asculta cântând în spectacole, din locul rezervat în lojă, iar el îi cânta, numai ei ,„Ave Maria”, în strana bisericii vechi, din satul natal. Indiferent ce rol interpreta, Dino „cânta cu pasiune, cu har”. Dar „cânta lumii,” ori ea simțea, cu fiecare spectacol, cu fiecare zi, că „îl voia doar al ei”.
Succesul, muzica, scena îl vor acapara, treptat, cu totul pe Dino și, astfel, dragostea lor începea să cunoască „mari frământări”. „Roata sentimentelor” începea să se întoarcă nemilos: când el „turba de iubire”, ea îl detesta, iar când ea „ardea de dorul lui”, el era plecat pe scenele lumii. Până într-o zi, când „roata s-a spart și nu s-a găsit un meșter care să o repare”.
În tot acest timp, el o implora să i se dăruiască total, să ardă complet iubirea ce-i lega, să contopească, definitiv, flăcările ce îi cuprinseseră. „Nu-mi mai pune opreliști… lasă-mi libertatea să te iubesc.. pentru că dragostea noastră nu este deplină fără trupurile noastre”, încerca Dino să o înduplece, să o convingă. Pe ea o opreau însă principiile dobândite prin educație și, deopotrivă, neîncrederea în statornicia lui in sentimente. Ei doi erau extremele care se atrăgeau cum avea să sintetizeze Dino: ea era „cumințenia…, tăcerea…, gândul…, poezia”, iar el – „păcatul…, vocea…, muzica…, tunetul…” El era „arșița”, ea era „înghețul”. Dino „murea în fiecare din personajele sale câte puțin”, încât Viorela nu mai știa pe cine ținea în brațe, pe Alfredo, pe Manrico, pe Faust?, adică pe „toți nefericiții” de care ea nu mai voia să audă. Deși el flirta cu alte femei, se întorcea de fiecare dată la ea, pentru că „sufletește îi aparținea doar ei”. Și totuși, Viorela simțea că „moare în fiecare zi câte puțin în inima celui drag”.
Într-o zi, îi privise palma stângă. În acea „icoană a sufletului” ea „citise” că el va avea parte de fericire și nefericire deopotrivă, de glorie dar și de nenorociri. Așa că îi spusese: „Noi nu vom aparține unul altuia, avem drumuri diferite, vei avea succes, desfrâu, tragedie, vom fi unul în mintea celuilalt, boală curată”. Dino, speriat, protestase: „Încetează! Te crezi Casandra?”. Nu , nu era Casandra, era ea cea care știa bine ce aștepta de la cel cu care avea să trăiască tot restul vieții. Și acel bărbat nu putea fi Dino cel în jurul căruia „roiau fetele”, care părea imprevizibil și nestatornic. Viorela nu era convinsă că el ar fi putut să o iubească toată viața, așa cum își dorea. El promitea să îi demonstreze contrariul, convins fiind că purta „Crucea iubirii absolute”.
Cu toate eforturile depuse, cu toată dragostea ce și-o purtau, cei doi aveau să o ia pe acea „cărare care ducea nicăieri”, de care se temuse Dino. Într-o zi, vrând să îi facă o surpriză bărbatului iubit, Viorela plecase cu trupa de teatru din Oradea la spectacolul de operă de la Cluj. Îl surprinsese pe Dino în mrejele unei balerine, colega sa de scenă. Acesta va fi momentul în care ea va înțelege că venise timpul „să se retragă în umbră”, definitiv. „Nu ne potrivim, …eu nu mai vreau în lumea ta ”, îi va spune Viorela și, privindu-și verigheta pe care el i-o pusese pe inelarul drept, când ea acceptase, în sfârșit, să-i fie soție, și-o scosese de pe deget și o aruncase în apa Someșului. „În fiecare sărut al altui bărbat să mă regreți pe mine…să nu mă poți uita nici după moarte” , îi urlase din tot sufletul Dino, căruia nu-i mai păsa nici de trecătorii de pe podul de peste Someș. Iar ea îl implorase să nu blesteme, pentru că „blestemele din dragoste sunt grele, se întorc…”, înainte de a o fi luat-o fiecare în altă direcție, fiecare pe drumul său.
Viața avea să îi mai întâlnească de câteva ori dându-le șansa să reaprindă flacăra iubirii sau, cel puțin, să termine ce mai rămăsese de spus, acolo pe podul de peste Someș unde începuse sfârșitul. „Ai vrut să fii cap de afiș al vieții mele”, îi reproșase Viorela. Dino respingea acuzația de „iubire cameleonică” și refuza să accepte că ea se sacrificase, redându-i lui „libertatea succesului”. Ultimul rol pe scena iubirii lor, înainte de a se trage definitiv cortina, îl va avea totuși Viorela: „Rătăcitorule, când vei iubi cu adevărat, vei înțelege sacrificiul meu, retragerea mea în umbra iubirii, mă vei iubi mai mult în amintire”. Își vor întemeia , fiecare, propria familie și își vor vedea fiecare de viața sa, la sute de kilometri distanță. Niciunul, probabil, nu conștientiza însă că firele tainice ale iubirii din tinerețe continua să îi tină legați, că jarul ce rămăsese din iubirea lor pătimașă continua să mocnească… Până într-o zi, când, după o noapte agitată, cu un coșmar ce se sfârșise abia în zori, ea, deschizând televizorul, vedea la știri accidentul în care murise „tenorul Filippe Dominic”.
Încremenise și dintr-o dată nu îl auzea decât pe el: „Ai să mă plângi și dincolo de moarte, iubito”. Apoi tremurând și prăbușită în fotoliul din hol „îi vorbise” :„Ce pedeapsă să te văd murind. În inima mea ești viu, tânăr, frumos, fericit. Pe bărbatul de la televizor nu vreau să îl cunosc”. Făcea, astfel, din amintirea iubirii lui, o icoană pe care o va păstra mereu într-un ungher, bine ascuns, al sufletului ei.
Prof. Elena Sîrghie
