Am în față a cincea carte a poetei Liliana Pușcașu-Ravar, inspirat intitulată „Curcubeul cuvintelor”, demers întru minte, suflet și literatură pentru cei mici, autoarea având harul de a înflori, în universul preșcolarilor și școlarilor săi, exact ca în „Hronicul și cântecul vârstelor”, de unicul Lucian Blaga, adevărate bijuterii lirice, prin care le arată micuților frumosul din jur, în toată complexitatea lui.
Cu ceva timp în urmă, când era înstrăinată de țară, despre poezia acestei doamne din Târgu Neamț, scriam cu aplecare și sinceră mărturisire: „Valoarea intrinsecă a poemelor sale rezidă în puterea ei de a face în așa fel, încât, să transforme pierderile și tristețile ei totale în izbânzi ale sufletului, atâta cât timpul ne mai îngăduie, căci, se știe, «ideea prea târziului» ne macină pe noi toți trăitorii în vers și-n visare, pe noi, cei care mai credem în virtuțile poeziei și-n umanism. Și, astfel, deși azi libertatea este doar «un foc de paie» și hainii lumii au dat drumul «câinilor de vânătoare», punând pecetea antihristului pe viețuirea diasporei românești, Liliana este optimistă „legănată-n flori de primăveri și înviorată „în căușul dimineții”. Sau: „Deși o sperie trecerea timpului, Lilianei Pușcașu-Ravar îi este dragă, încă, zăpada trupului, trăind plenar cele patru anotimpuri și visând «mustangi cu sânge albastru», care i se preumblă prin sânge. Drumurile ei către țară sunt, deocamdată, niște spirale alunecoase, de aceea, odată intrată în toamna aurie a vieții, ea își plânge, în taină, trecutele iubiri, punând șeaua pe un înger, care s-o ducă, într-un mâine palpabil, lăsându-și trupul în urmă”.
Cu privire la „Arheologia spaimei”, cea de-a treia carte a domniei sale, remarcam, cu aceeași admirație: „După volumele «În gura de Iad a lumii» și «Polenul lunii la Champoluc», iată «Arheologia spaimei» continuă, dar și încoronează, ca în muzica lui Wagner, tematica nesfârșitelor tristeți, neîmpliniri și doruri ale Lilianei Pușcașu-Ravar, poeta moldavă năpădită de griul străinătății, de regretele și dorințele sale lumești, salvându-se prin poezie și înnoindu-și jurămintele de iubire și declarațiile sale de dragoste față de această Grădină a Maicii Domnului, numită, încă, România”.
Tematica versurilor din „Curcubeul cuvintelor” este variată și dovedește strânsa legătură sufletească a poetei cu discipolii săi, în nobila ei calitate de profesor pentru învățământul preșcolar și primar, cu natura, cu familia, cu școala, cu tot ce ne înconjoară pe noi, muritorii, toate acestea fiind scrise, într-o manieră lirică specifică vârstei și ingenuității pruncuților neamului, a căror educație este zona ei de responsabilitate.
Cartea Lilianei Pușcașu-Ravar este, în primul rând, un fel de „carte a cărților”, un ABECEDAR, în sensul didactic-metaforic al cuvântului, dar și un miraj al emoțiilor estetice, în care sunt descrise cele patru fiice ale Anului: Primăvara, Vara, Toamna și Iarna. Astfel, în Anotimpul Renașterii, „De nu semeni, nu culegi”, Vara, trebuie să „perseverezi”, Toamna să „numărăm bobocii”, iar Iarna este anotimpul copiilor, fiindcă, „Dacă ai muncit tot anul,/ Este loc și pentru joacă”.
Sunt inserate, în versurile sale, blândețea, povața și cântecul Bunicii, cea care toarce „Caier alb moale de lână”, „Cu furca băgată-n brâu”. Poeta cultivă hărnicia și înțelepciunea bătrânilor noștri de la țară, generozitatea și bunăvoirea Bunicului universal, care-și pune „palma streașină” la ochi, scrutând orizontul, amurgul vieții și având, întotdeauna, pentru nepoțeii săi, bomboane și covrigei, în buzunarul de la haina sa veche, ca și el, de când lumea…
Universul copilăriei este ilustrat feeric, cu versuri despre „zâna bună”, cu castele „din cuburi colorate”, într-o atmosferă de basm, în care latră diafan un „cățeluș negru, cu o pată albă”, servit fiind cu bucăți de ciocolată, de o fetiță ca un înger bălai, care nu mai știe dacă simpaticul cățeluș este aievea sau este alter-egoul său din pluș. Nu lipsește din poveste clasicul „Cântec de leagăn”, dăruit cu generozitate maternă puiului de om, căruia Dumnezeu îi veghează somnul dogmatic: „Nani, nani, pui Creștin,/ Îngerii din ceruri vin,/ Trimiși chiar de Dumnezeu,/ Să vegheze somnul tău”.
Fructele toamnei aurii, mărul și para, se ceartă, tocmai ca să se împace, în cămara bunicilor, căci, tot vor ajunge, împreună, în compot. Cerul poeziei Lilianei Pușcașu-Ravar cerne fluturi, zugrăvind maiestuos, frumusețea și miracolul iernii, un șoricel roade o carte, dorind să-și însușească alfabetul, în codru, căprioarele au ochii triști, din cauză că nu-și mai găsesc puii…
Se distinge, cu limpezimea apei de izvor nostalgia poetei noastre pentru cosmosul mirabil al cerului propriei copilării, „Cu stele crăiese”, cu „Rățoiul Coadă-Întoarsă”, aflat la comanda șirului-indian (ca „nouă mici corăbioare”), alcătuit din rățuște și bobocei, șir pe care „Comandantul” îl lansează la apă…
Într-un poem, cu totul și cu totul inedit, autoarea „Curcubeului cuvintelor” ilustrează arta portretului – „cap, gât, trunchi și picioare”, din care să se reflecte pentru cititor „cumințenia” Omului. Să desenezi un portret din care să rezulte „Cumințenia pământului”, iată reluarea, prin vers, a unei idei istorice.
Păpușa Fifi e veselă. „A furat în păr din soare” pentru că, în arealul poetic în care „respiră”, „nu e loc pentru tristețe”, ghiocelul rămâne în poezie, ca fiind splendoarea copilăriei florale, „Grădina Mamei” este Gura de rai a oricărei copilării fericite, care adastă în proximitatea etern-uimitoarelor flori: lalele, zorele, narcise, flori de liliac, Ciuboțica cucului, iasomia, macul arzând în flăcări, albăstrele, trandafiri, Crinul regal, Regina nopții, crizantema, tufănele…, ajungându-se, metaforic, la „florile de gheață”, pe care le desenează, iarna, pe geamul casei părintești.
Greierele și furnica valsează la balurile vieții în doi, pisicile și cățelușii se gudură, pe lângă sobă, atunci când, poeta dă definiția iernii: „Iarna-i arhitect”: „Schimbă totul foarte des,/ Iarna-i ca un arhitect,/ Peste munți și peste șes,/ Fără hartă sau proiect”. Copiii trebuie să învețe de la albine hărnicia și, prin faptele lor, să arunce în lume, odată cu venirea primăverii, „Sămânța păcii”. Iată o metaforă atât de potrivită, pentru vremurile tulburi de azi: să aruncăm în lume sămânța păcii!
Mușuroaie de furnici, albine, păpădii, săruturi și îngeri, rugăciuni către Dumnezeu, oameni de zăpadă bolnavi de tristețe și singurătate, arici și melci, în simfonia naturii, păpuși gânditoare, ninsori cu năduf, toamna ca model și știință a vieții, într-un concert al naturii, în care „Director artistic este un vestit tăun”, păsări călătoare, fântâna, ca simbol al fecundității, ograda bunicilor, caisul copilăriei etc. – iată simbolistica și substanța unei cărți pentru copii, de care sistemul nostru educativ are nevoie, în aceste vremuri, lipsite de afecțiune, de candoare, de religie, de suflet, de înduioșare și de dorul nostru ancestral pur românesc…
Cât despre efemeritatea vieții și despre cultul muncii bunicilor și părinților noștri, iată, în încheiere, viziunea autoarei: „Timpul iute trece,/ Nimeni nu-l întrece,/ Muncesc până seara,/ Să umple cămara./ De sus o să cearnă/ Cerul altă iarnă”.
Poezia pentru copii a doamnei profesoare Liliana Pușcașu-Ravar are un adaos sufletesc aparte… Conține în litera și spiritul ei un freamăt lăuntric care ne vindecă, măcar pe moment, de tristețea aceasta caracteristică lumii acestui leagăn al respirației contemporane, din ce în ce mai inuman. Poezia pentru copii orientează simțirea vieții și viața simțirii pe o cărare netedă, care duce spre un sens al tandreții și umanității, pe un drum ușor, ademenitor, în care cuvântul (forma, deci) cerut de conținut (adică, de fond) e precum „apa cerută de cel setos și pâinea de cel flămând”, cum spunea despre poezie, în general, Gheorghe Bogdan-Duică, „unul dintre cei mai mari și mai desăvârșiți istorici ai literaturii române”. (Vasile Netea – „Viața și opera lui Gheorghe Bogdan-Duică”).
Felicitări!
Dr. Dumitru Sîrghie