De 23 de ani dansăm cu lupii, pe marginea unei prăpastii mai adânci decât Groapa Marianelor, în pericol permanent de a cădea într-un abis care interzice orice speranță de revenire la suprafață.
Printr-un fel de metamorfoza kafkiană, parcă, realitatea sărăciei s-a personalizat și îi simțim răsuflarea în ceafă, deseori chiar și atingerile-i mai reci decât oțelul din coasa morții. Și pentru că în conștiința românului este adânc încrustată ideea că peștele de cap se-mpute, așa s-a ajuns ca statul să-i apară acum omului de rând ca o uriașă excrescență, o tumoare malignă, o adunătură de lipitori din cauza cărora organismul social e pe moarte. În țara noastră, mai mult decât oriunde, sărăcia a căpătat o complexitate socio-psihologică în care este atins însuși nervul simțirii umanului. Căci numai așa ne putem explica noi, cei cu un pas-doi mai îndepărtați de buza prăpastiei, cum ajung unii oameni să-și vândă un ochi, un rinichi, o bucată de ficat, să-și vândă copiii, trupul, numai ca să mai facă rost de ceva mărunțiș și să-și poată prelungi agonia. Tot așa, în limitele aceleiași capacități de înțelegere, ne-am cutremurat din temeliile condiției noastre de oameni, în fața recent mediatizatului caz al bărbatului care a plecat la muncă în străinătate, lăsându-și de izbeliște cei șapte copii minori, fără mamă, într-o baracă părăsită, în plină iarnă, lipsiți de orice resurse de subzistență.
Bineînțeles, deteriorarea nervului simțirii umanului are efecte devastatoare în planul conștiinței. Din ce în ce mai mulți oameni abandonează munca cinstită, înțelegând că aceasta e o cauza pierduta din start, căutând compensații în marginea legii. Este și aceasta o formă de apărare, în condițiile în care lupii sărăciei ne hăituiesc din toate părțile. Foamea e lupul cel mai fioros, care aleargă in frunte, urmat îndeaproape de o suită macabră: frustrarea, răzbunarea, ura, invidia, furia și alte întruchipări ale mizeriei umane.
Cu lupii aceștia dansăm de 23 de ani dansul foamei la care ne obligă niște politicieni incompetenți și corupți, ajunși în fruntea țării prin fraudă și manipulare. Deși au trecut atâția ani de la răsturnarea vechiului regim, ne sunt încă vii acele momente de intensă fervoare, când nu aveam în cap decât planuri optimiste, un viitor în care speram să ne regăsim demnitatea, în care talentul și munca fiecăruia să fie răsplătite pe măsură. Dacă mulți dintre noi eram pe picior de plecare definitivă din țară, am renunțat imediat, cuceriți de feeria promisiunii de viață decentă din visul nopților din iarna aceea. Nu am observat atunci cum din adâncul pădurilor ne pândeau ochii lacomi ai lupilor și n-am auzit urletul lor lugubru, prin care se chemau unii pe alții, ca să ne poată ataca în haite. Această lipsă de atenție ne-a fost fatală și am plătit-o prin pierderea dreptului de a respira, de a munci și de a prospera în propria țară.
O camarilă politico-economică extrem de rapace, rezultată din concubinajul tandru și grețos al fostei nomenclaturi comuniste cu foștii aprozariști reprofilați în „investitori”, a compromis nu numai capitalismul în esența lui de izvor de bunăstare prin muncă cinstită, dar și democrația în capacitatea ei de a gira progresul real și semnificativ al societății. Așa se face că ne aflăm acum în fața unui organism social cu venele tăiate, la care privim neputincioși, întrebându-ne de unde atâta sânge și cât sânge a mai rămas pentru ca agonia să nu devină ireversibilă.
Trăim într-una dintre cele mai sărăcite țări ale Europei, una dintre cele mai prost guvernate, una dintre cele mai dezbinate moral. Toate guvernările postdecembriste, de îndată ce s-au văzut în vârful piramidei destinului românesc, nu au putut să ne ofere decât același deșert al sărăciei, aceeași cădere a tuturor orizonturilor, același sentiment al ineficienței tuturor eforturilor de ieșire din impas. De ce ar face excepție de la regulă tocmai această guvernare în care se remarcă tânărul premier Victor Ponta (în care eu personal încep să am încredere), dar și oameni precum Liviu Dragnea al cărui „Plan pentru România” (expus recent la televiziunea „B1” considerată neprietenoasă față de USL) dovedește, în sfârșit, o viziune? În loc de răspuns, aș vrea să-i sugerez președintelui Băsescu ca, în relația lui cu Ponta, măcar să nu facă politica lupului bătrân care, prevalându-se de autoritatea de care încă se mai bucură în haită și neputincios de a mai încăleca el însuși lupoaica, nu-i lasă nici pe cei mai tineri…
Constantin Smedescu
