(Din lirica Râmnicului)
Fulguiesc magic „frumoasele cuvinte” în sufletul incandescent al poetei Marinela Belu-Capșa. Taie aerul și se opresc în palmele destinului… „Dansează pe muzica sufletului”, „cimentuind tainicul ființei” unei poezii născute și nu făcute, „unice și nepieritoare”.
Aspirând la „libertatea păsărilor”, Marinela Belu-Capșa se prinde în „Dansul cuvintelor”, prin care zugrăvește cenușiul și efemeritatea vieții, destinul tragic al ființei umane, aflat, mai tot timpul, la răscruce de drumuri,
până când „obositele vieți”, în amurg, „stau, / pom frânt, / pe o bancă învechită, / cu scândură ruptă la un capăt, / scrijelită cu un jalnic «I love you»” (Și mă tot uit).
Și dacă onor cuvintele sunt triste, „Magicele litere” lasă urme adânci, „călare pe timp și viață”, „ciripesc fermecate”, precum păsările, și devin cântec, „vălurind aerul”, pentru ca, în final, să se pietrifice „în piedestalul Timpului”.
Marinela Belu-Capșa se roagă lui Dumnezeu, „privind spre Altarul luminii”, așteptând începutul de an, cu nerăbdare, început de an, pe care și-l dorește „pomădat cu un praf de iubire, / cu un braț de fericire/ pentru întreaga omenire…” (Magie).
Sirenele ei gânduri o cheamă și – în timp ce „pescărușii gălăgioși și flămânzi” așteaptă „chemarea prințului din poveste” (Impresionism marin), poeta noastră își aruncă pumnalul versului asupra ticăloșiei, mârlăniei și prostiei burtoșilor, a mincinoșilor și lașilor, „ce nimicesc această țară/ zbârcită, încărunțită, otrăvită/ cu o nonșalanță dezarmantă.” (Neputincioasa ură).
Traversează peisaje rustice, „oprind, uneori (n. red.), tremurul pământului și, din când în când, fericirea-i din „căușul inimii” (superbă metaforă, nu-i așa?) îi devine povară. De ziua ei, își prinde în păr bucuriile, se scutură de deznădejde, aruncând-o și călcând-o în picioare, iar – când aude telefonul sunând, își mai prinde „în păr o mușcată roșie” și răspunde sideral: „Allo! E ziua mea!”.
Între timp, „Oul lumii germinează, / e în travaliu, / și nechează (Rugă de noapte), iar, „un porumbel alb / își flutură aripile / ducând în Paradis / suflete chinuite, trecute prin Purgatoriul lui Dante”. (Perle albe).
Sărbătorile citadine se petrec cu „Porumbi fierți, / porumbi copți, / floricele, / zorzonele, guvizi avizi, / în horă te prinzi”. (Sărbătoare citadină).
Și așa cum scrie la destin, „Zeul Pann se plimbă agale, / mândru / de frumusețea Palatului / împodobit cu mantia veșniciei sale”. (Vrajă și destin). Politicianul contemporan devine animal paradoxal, iar în jurul său
„se-nvârtesc, / se lingușesc / vietăți ciudate, / mici de înalte, / grase prin oase burtoase, / nimeni gura nu le-o coase”.
„Trecutul adormit se trezește / și înflorește în prezentul rănit” (Nocturnă) și, Doamne, în concepția poetesei noastre, „viața e pe apucate”, ea
întrebându-se: „mintea lumii nu-i trează, / ca să vadă ce urmează?!”
(Cavalcada).
Dar, cui nu i se face, uneori, dor de ducă? În alte regnuri, în alte ere, având în vedere că „Omul (e) fulg în vâltoarea vieții” și „ziua de ieri, / ziua de mâine nu mai vine.” (Dor de ducă).
În poemele Marinelei Belu-Capșa, poate cel mai autentic poet vâlcean, de la plecarea la stele a lui George Țărnea, nu lipsește nici lacul, care „își cheamă admiratorii / pe faleza înflorită / lovind cu valurile lui / tăcutele pietre, / martore ale veșniciei”. (Lacul)
Destinul dansează pe „aripile vieții”, iar ispita, de când lumea, „fâlfâie în vânt / fustele, volanele/ În parfum de ambră, / Îmbălsămând femeia.” Tema predominantă a acestui volum prețios prin originalitate și rafinament este, cum am anticipat în debutul acestei cronici, efemeritatea vieții și „marea trecere” blagiană a acestei lumi, două teme delicate, trecute prin talentul nativ și sângele albastru al acestei doamne al cărei har poetic este dublat de o modestie princiară, rar întâlnită pe meleaguri vâlcene, unde o puzderie de poeți, aroganți și crescuți la apelul de seară al platitudinii de plăcintărie, au reinventat Cântarea României, mulți dintre ei aflându-se în Războiul de 100 de ani cu Limba Română…
Poeta oscilează între optimismul speranței și amărăciunea trecerii anilor, care te derobează de fiorul dragostei autentice: „Balcoane cu mușcate” și
„hingheri ucigași” (iată o imagine terifiantă) lasă umanitatea „fără un punct de sprijin / în aerul irespirabil”. (Pe balconul cu mușcate).
Dar, „Dincolo de cuvânt”, pe cireșul uscat din curtea bunicilor colcăie „omizi flămânde, / Ca niște politicieni nesătui”. (Contemporană).
Fete Morgane și copii nenăscuți duc „iubirile în negura amintirilor” și ploaia își strânge poeta în brațe. Poeta noastră care, din când în când, urcă la Schit, când „Toaca cheamă la vecernie” și „sparge odihnitoarea liniște.”
În poemul „Reverie”, doamna profesoară revine la natura copilăriei sale, mângâind macii, ascultând suspinul mierlei și muzica vântului viclean, care cântă „…pe coardele viorii / și se ascunde în sân / pe sub bluzița albăstrea”.
Și, Doamne, atunci când nu ți-e dor de nimeni, lași ușa larg deschisă, fiindcă
„Domnul Nimeni nu știe / Că este așteptat cu înfrigurare, / de-un veac”. (Dor de Nimeni).
Pictori talentați și certitudini îi umblă poetei prin sânge, „iubirea îi alunecă pe gheizerul vieții!”, ajungând „în zgomotul cascadelor furioase” și apoi în „Orașul
frumoaselor turnuri”.
Printr-o „fereastră larg deschisă, / în care plutesc nădejdea și deznădejdea… / Iarba fragedă, / culcată de laba unui cățeluș nefiresc de mult. / Nevirusat,
netulburat, / aerul curat… ” (Primăvară elvețiană).
„Pe covorul gândului calcă „Ilustrul necunoscut”, dar „Nimic nu mai e ca ieri” – „Soare, / culoare, / candoare, savoare, / istorie trecătoare… / O, frumoasă Siena!”
În vaza tinereții sale „floarea sticlită / stă ciobită / pe servanta scorojită, /
mută, / tremurând sub parfumul amintirilor / și al viselor neîmplinite…” (Vaza tinereții mele). De 8 Martie, poeta își linge rănile și înalță un strigăt către Cer: „Ce frumoasă e viața!” Se roagă, apoi, la Zeița Vishnu s-o scape „de îmbrățișarea mistuitoare a focului ei interior…”.
Din nou Elveția, în „Ritual helvetic”, imagini și versuri pastorale, atunci când „ograda e plină / cu brânză gruyere, cu vaci giuvaier”.
Încălzită „Cu sărutul gerului”, poetesa, în amurgul vieții ei, se consideră o mireasă a nimănui, „Cu umblet hai-hui!”, inima fiindu-i plină de cel care nu mai există. Ea se întoarce în altă viață, pe timpul cavalerilor ioaniți, căutând, parcă „promisele doruri neîmplinite”, în Malta, „o țară cum nu-i alta”.
„Pe umerii gândului” îi pasc așteptările iluzorii, duzii ei sunt în delir, atunci când „Plouă cu soare”, iar obsesiile îi dorm „Pe rana deschisă”, poeta construindu-și „aripi din lacrimile regretelor”. „Rătăcind prin Alpii suri”, o sărută aerul și o ademenește vântul, în timp ce „flăcăul pământului” zboară „pe un fluture metalic”, lăsând „timpul împietrit / să se scurgă liniștit, / în imensitatea lui, / sub cupola Domnului”. (Baladă)
„Fum de giurgiuvea” e viața, ne spune Marinela Belu-Copșa, desenând liric tablouri naive, „Cu personaje din turtă dulce și pască…!” Autoarea îi trimite un fel de scrisoare de admirație însuși cățelușei sale „… cu ochi frumoși, / Castanii și curioși” și… n-o să vă vină a crede, într-o seară aude cum îi bate iubirea la geam: „A venit singură, / Târziu, / În faldurile vremii, / Să-mi spună că nu m-a uitat… Până acum / Pierduse adresa!?” (Nelămurire).
„Subtil, volatil, aleatoriu”, Marinela Belu-Capșa intră diafan în Sociologie, redefinind Fericirea și așteptând „Ca Penelopa / (…) Un tandru alint”. (Așteptare). Nu scapă de „Regrete târzii”, nici de „Monotonie”, încheindu-și volumul-bijuterie cu „Jucărele verbale”, despre „Viață”, „Revelație”, despre „Adam” și… „Eva”, despre singura ei avere – lacrimile, despre sărutul vântului, melci, zădărnicii, umilințe, dureri, iubiri neîmpărtășite, probabilități, lalele, zambile, ghiocei, „drame prinse între idei”, despre sărutul sânilor, ca un omagiu „adus de bărbat maternității”, despre tablouri rustice și Ceasul lui Dali, conchizând cu o întrebare absolut retorică „Frumoasă ești, / Spune: / Ai de gând să te bălăcești / Mult timp / În compromisul asta sentimental?!” (Spune).
Iată, dragi cititori, un univers poetic absolut fantastic, dinlăuntrul unui volum de versuri (Dansul cuvintelor), apărut la Editura Scrisul Românesc, în anul de grație 2016. În ciuda strigătului ei de deznădejde, care domină tematica acestuia, Marinela Belu-Capșa are destule resurse de optimism și speranță, ea trecând, cu o ușurință intelectuală și harică, de la tristețe la zâmbet, de la amăgire, la certitudine, de la spaimă, la siguranță și de la umilință, la demnitate… E ca și cum, făcând un joc de cuvinte, care aparține criticului literar Eugen Negrici, ai trece de la… Belu, la Capșa! „Asta da ascensiune…”, a exclamat, cândva, Eugen Negrici, atunci când doamna Marinela Belu-Capșa își susținea, la Universitate, examenul de grad!
Felicitări, stimată Doamnă!
Dumitru SÂRGHIE
