În țara moților nu-i loc de primăvară,
E-o țară mult prea tristă și scoasă la mezat,
Care și-a conservat substanța milenară,
Înstrăinată, astăzi, de-un clan ateizat.
De câțiva ani încoace, pletora bogătană,
Ce-a năpădit Grădina bătrânei noastre Dacii,
Ne-a anexat credința și Roșia Montană,
Și glasul ciocârliei, mormintele și macii…
Urmașilor lui Horea li se sfărâmă glia,
Conducătorii noștri se află-n bezna minții,
Sunt trădătorii țării, ce-și cumpără domnia,
Vânzându-ne și fiii, și moșii, și părinții.
Din Colț de Rai, pământul devine Colț de Iad,
Pe cruce trupul țării încet se lasă pus,
Ni se strămută morții și cerul este fad,
Un murmur-rugăciune se-nalță spre Iisus…
O mamă, sfântă mamă, ce nu mai poate plânge,
Se tânguie-n surdină, în fața porții mute,
Căci lacrima neplânsă i s-a prelins în sânge
Și-acum așteaptă semnul trădării absolute…
Entuziaști de pradă și excesivi în haos,
Statornici în hoție, prăpăd sunt pe pământ,
Marxiștii fără suflet urăsc și în repaos,
Bolnavi nu sunt de boală, bolnavi de-avere sunt!
Școliți întru tenebre, la școala comunistă,
Ei vor ca să ne vândă și vatra și subsolul,
Deasupra, dedesubtul și tot ce mai există,
Urgia să ne-astupe, să ne cuprindă golul…
Destine dizolvate în glod și în cianură,
Românii vor rămâne însărăciți pe plaur,
Marcați de umilință și împroșcați de ură,
De diavolii cei roșii, care mănâncă aur.
Și de cobori din munte și mergi către Moldova,
Te-ajunge impostura neomului modern,
S-au bulversat valorile și slova,
Țăranii din Pungești dorm pe Infern…
Când vitele n-au apă destulă să se-adape,
Te-nchini ca la mormântul lui Franz Liszt
Și vrei un Ives Cousteau ca să te scape,
De moarte-n țara gazelor de șist.
O, voi pigmei slugarnici, cu mințile de plută,
Păstrați-vă țăranii în cinste și dreptate,
Și scoateți țara asta din crâncena derută,
Elitele rurale ne țin pe toți în spate…
Ne-au spus-o Eminescu, cu har de la natură,
Și Blaga, Eliade, în ritm de polileu,
„Țăranul reprezintă chiar națiunea pură,
El ține legătura de Neam, cu Dumnezeu!”
Un Dumnezeu ce moare, spunea odată Nietzsche,
Altarul din steril nu ne mai dă nici semne,
Nici Craiul Munților din fluier nu ne zice,
Pribegi suntem, fiaștri, ai unei țări nedemne…
Cu rosturi, rădăcini și suflete cernite,
Cu flori, fluturi și paseri în aer, care mor,
Biserici inundate și ape otrăvite,
O, dulce Românie, tu pieri în malaxor!
Dumitru Sârghie
