Definind poezia, ca pe o prelungire a sufletului, „ultimul gândirist”, Pan. M. Vizirescu, scriitor al exilului interior, spunea: „Poezia este arta supremă a cuvântului replămădit, în freamătul dogoritor al inimii. Este însuși graiul nemuririi din noi. Posibilă oricând și pretutindeni, ea se ascunde atât în lucrurile mărunte, cât și, mai ales, în cele de sus, cu perpetua năzuință de a se descoperi într-un parfum deschizător, ca un „Sunet peste culmi” și peste oameni!”
Am zis și eu: „Poezia este un univers de sfere cristaline, fără granițe, plutind deasupra valurilor vieții, având un rol mântuitor, terapeutic, fiindcă lucrează, ca și religia, cu duhul…” Și, încă ceva am mai spus, de data asta cu privire la poezia, în trend, cea pe care-o trăim și o respirăm noi astăzi: „O mare parte a poeziei zilelor noastre, fără armonie, fără duh, fără Dumnezeu, e doar zgomot și văz fulgurant. Un zgomot care, uneori, ne încântă, pentru că, unora dintre noi ne acoperă incultura, și văzul lipsit de estetică și de gramatică, lipsit, în esență, de remanență!”
Mai simplu, dar cu o semnificație aparte, un școlar-poet, participant la Festival, rafinează această definiție, exclamând: „Poezia este o inimă pe-o coală de hârtie!”
Plecând de la aceste considerațiuni generale, nu pot decât să-i felicit pe cei doi piloni ai acestei manifestări culturale de rezonanță de la Mizil, referindu-mă la domnii profesori Victor Minea și Laurențiu Bădicioiu, cei care, așa cum am mai spus, cândva, alături de un Dumnezeu al sufletului, au zămislit Festivalul „Romeo și Julieta la Mizil”, semnificativ precum o picătură de apă limpede și curată, într-o mocirlă națională, unde anual, cale de 17 ani încoace, înfloresc nuferii speranței”.
Atâta vreme cât românii vor fi lipsiți de poezie și de umor, întunericul spiritual va cădea ca o cortină pe azurul literar, cândva luminat, al patriei române. Poezia și epigrama ne mângâie sufletele încărcate de amărăciunile vieții, ne înnobilează treptat și ne redă starea noastră de beatitudine, de vis și de frumos.
Poezia și epigrama sunt ultimele rezerve de vitalitate ale românilor, căci, fără aceste două genuri literare, viața devine din ce în ce mai stranie, determinându-te să te întrebi care este rostul acestui gol de suflet dintre poporul și conducătorii acestei țări cârmuite, premeditat, spre destrămare, spre pieire…
Dacă aș îndrăzni să vorbesc și să scriu despre poetica acestei ediții a XVII-a, de pe poziția mea de cititor și, cu umilință, de poet, aș putea spune, citind creațiile lirice trimise spre jurizare, că poezia născută și nu făcută n-a murit încă… Și fac această afirmație, referindu-mă în special, la creațiile aparținătoare Secțiunii ELEVI.
Și de dată aceasta, ca și în ultimele ediții ale festivalului, mulți dintre pruncuții noștri, în ingenuitatea și curăția lor morală, au cultivat mirabilul și inefabilul Cuvântului întrupat în poezie, punându-și sufletul în căușul palmelor noastre, ale juraților, dar, mai ales punându-și inima pe masa Măriei Sale Cititorului. Nu degeaba unul/una dintre concurenți/concurente a spus cu o nedisimulată candoare: „Poezia – o inimă pe-o coală de hârtie!”
Poate ușor debusolați de aceste vremuri aculturale, care adâncesc procesul globalist de uniformizare și „platitudine de plăcintărie” (cum ar spune înstrăinatul nostru Panait Istrati) a culturilor naționale, elevii patriei române nu încetează să-și deseneze, cu versul, „umbra coapselor”. Nu se sfiesc să se îmbrace, în penumbra acestui veac pustiitor, în poezie… Își gustă, reciproc, sufletele lor, încă nebântuite de răul existențial, „ca pe niște aperitive sofisticate”, tivindu-și fericirea, pe marginea anotimpurilor și jinduind la „stropi de culoare și atomi de viață”.
Copii noștri, poeți în devenire, zboară cu aripile inimii „până la nouri”, exersându-și pana creatoare, în ciuda acestui „veac devotat materialismului (…)/ Când oamenii (mari) rup suflete, neținând cont de nimic.”
„Ziua în care chitarele nu vor mai cânta,/ nici ielele nu vor mai dansa”, ca-n „Hronicul și Cântecul vârstelor” lui Blaga, urmașii noștri își vor dezlega cuvintele din lesă și se vor adresa, cu indignare, fanarioților din divanele centrale: „Bă, voi ăștia cu mai multe fețe,/ Cum vă spălați dimineața?”
Chiar dacă poemele discipolilor noștri nu sunt desăvârșite, cum nu sunt nici ale noastre, și cu atât mai puțin ale celor care ne dau Certificate de poeți, găsim în ele sintagme și metafore-briliante care ne taie respirația, imaginația tinerelor talente călătorind fără opreliști, „fără prag”, libertatea lor interioară generându-le aripi pentru zborul lor maiestuos de mâine, așa cum vom exemplifica mai jos:
„Să cernem peste lume mană cerească și crini”; „Viața (este) poezia cuvintelor scrise în ființă”; „Doamne, cum îl mai alintau pe anticar acele vechituri!”; „Ce poate fi salvat de noi?/ Poate grămezi de buze moi”; „…sensul este viața-n ciuda morții”; „Sunt gura care-ți cere existența”; „Când noaptea cu stelele rimează,/ Cerul devine poezie”, „Iubirea este o armă, un scut, o peniță”;
„Romantism, simbolism sau neomodernism (…)/ Cu miros de comunism?”; „Imperfecțiunea perfectă a lumii în care trăim”; „Universul nu este decât un vers”; „Ce poate însemna să fim oameni, în contextul ăsta ideologic?” (Iată, dragi prieteni, cum poezia începe să joace rolul presei aservite in integrum grangurilor vremii! – n.r.); „Masa e rotundă și, totuși, te lovești de colțurile ei”; „În nicio limbă dorul nu-i mai aspru ca la noi” etc.
Imaginație, diversitate, militantism politic și social sugerat subtil printre gânduri-rânduri, Nădejde, Credință, Dragoste și Har („De ce nu vedem, totuși, fericirea de lângă noi?), chiar „Dacă falsul controlează/ Și adevărul nu ne ajunge”.
Iată și o notă de nostalgie și tristețe absolută, aș putea spune, bacoviană, inserată de unul dintre tinerele vlăstare: „După plecarea ta, casa a îmbătrânit cu un secol și-o zi, Mamă!!”
Inimile și mințile acestor copii, în ciuda decadenței din Educația școlară românească, sunt pline de vigoare și tinerețe, poezia îi scrie pe ei și nu invers… Ei își găsesc, încă, „mierea pe suflete”, deși „soarta lor se joacă de-a norocul”. Toate iubitele băieților din concurs au ochii verzi, trupuri și coapse diafane, toți, parcă, strigând, la unison, către cei care ne gestionează speranțele:
„Barbarilor, mai aveți ceva pace pe stoc, ca să putem și noi cumpăra, în limita fondurilor agonisite de o viață de bunicii și părinții noștri?”
Nici elegia și nici tânguirea nu lipsesc din poemele învățăceilor noștri, ei scriu, uneori, „Cu o nedefinită tânguire și trec prin nemurire scriind”, așa cum exclamă unul dintre ei, în timp ce „ceaiul se răcește la Boston” și satele românești sunt, parcă, pustiite de hoarde păgâne, „Trecătorii [se opresc] la fântâni fără apă și ciuturi”.
Poeții și poetele noastre, cărora viorile le cântă în sânge, se dezbracă grațios, fiind, deci, foarte, foarte tineri/tinere, ca să se îmbrace în poezie și „în dorințe” , răsturnând, din când în când, coșul de gunoi al vieții, pentru a-și căuta „lucrurile netrăite îndeajuns”, apoi fură emoții unul de la celălalt, considerând că „furtul de emoții nu-i hoție”.
Sintagma asta cu „furtul de emoții”, care, din păcate, e un plagiat din Carla’s Dreams (pentru care îl/o iertăm pe autor/autoare), mi-a adus aminte de Pan. M. Vizirescu, „ultimul gândirist”, căruia, în perioada în care a fost dascăl întru limba română la Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Cernăuți (1930-1937) i se spunea „Domnul profesor de emoții estetice”…
Îi felicit pe elevii virtuoși care au concurat la acest festival și închei tot cu Pan. M. Vizirescu, cel care, înfiorat și neliniștit metafizic el însuși de înfiorarea și neliniștea personală ale lui Ion Pillat, își încheie magistral cronica, despre poezia acestuia: „A vorbi despre poezie înseamnă a face poezie, în sensul estetic al cuvântului!”.
Cu respect, MIZIL –
Dumitru Sîrghie-Mitif
