DEZVĂLUIRI DESPRE VIITOR

MOTTO: Orice asemănare cu realitatea nu este întâmplătoare

Firica Hoare, primarul orașului Sorabia, suferea de megalomanie. Pentru că nu există dovezi, nu se poate afirma că i-ar fi căzut o cărămidă în cap când era mic. Dar, nici zvonurile nu pot fi total ignorate. Cert este că omul era beteag la minte, manifestările lui despotic-delirante îngrozind atât subalternii cât și cetățenii. Lașitatea, slugărnicia paroxistică și perfidia, exprimate în fața șefilor, completau, în linii mari, portretul primarului sorăbian.

O altă meteahnă de care suferea era lipsa nejustificată de la locul de muncă, treburile urbei fiind lăsate la decizia subalternilor, muștruluiți apoi, fără motiv, delirul grandorii atingând maximul simptomatic, atunci când respectivii subalterni stăteau cu capul plecat, într-o prefăcută supușenie, de teama concedierii sau a unor false prejudicii care le-ar fi fost puse în cârcă, cum se întâmpla adesea, în cazul în care era contrazis sau doar sfidat cu privirea.

Cu timpul, în rândul cetățenilor, ale căror probleme se aflau mereu în așteptarea rezolvării, au început să apară tot mai multe nemulțumiri. Astfel, într-o zi, un grup de cetățeni, semnatarii unei petiții colective adresate primarului, prin care solicitau luarea de măsuri urgente împotriva invaziei omizilor păroase care migrau din copacii stradali în grădinile lor, furioși pe faptul că primarul nu le soluționase în timp util cererea, au dat buzna în biroul secretarei, hotărâți să nu plece până nu vor afla exact unde se afla primarul.

Când secretara, una ocheșică și firavă la trup, dar și la minte, le-a spus că e plecat să rezolve niște probleme la minister, au devenit și mai furioși.

– Care minister? Vrem să știm care minister! Să ne convingem că e într-adevăr acolo.

– Nu știu! Jur! Nu-mi spune…

Revoltați la culme, petiționarii s-au hotărât să nu plece din primărie, până când nu vor da ochii cu primarul.

Auzindu-se de revolta din primărie, în câteva ore piața publică a devenit neîncăpătoare. Toți cetățenii nemulțumiți se adunaseră acolo, apoi și pe străzile laterale. Se scanda: „De aici noi nu plecam / Pe Hoare îl așteptam!”

După zeci de ore de așteptare, unii dintre aceștia, aproximativ o treime, au renunțat și au plecat la casele lor, jumătate dintre cei ramași au renunțat după o zi și o noapte, restul s-a împuținat treptat pe parcursul a trei zile. Începând cu a patra zi, ultimii rămași au hotărât să facă de pază cu rândul, câte doi.

În a șaptea zi de așteptare și-a făcut apariția și primarul. Informat punct cu punct de cele întâmplate, cu prefăcuta-i amabilitate i-a invitat pe cei doi care se aflau de pază în cabinetul personal pentru niște așa-zise discuții. Fără să știe bieții oameni ce-i aștepta din partea megalomanului.

Odată ajunși în cabinetul primarului, acesta a ordonat emiterea urgentă a două certificate de deces pe numele celor doi, a comandat două cruci pe care să le fie inscripționate numele și a dispus să fie plantate în cimitir.

– De acum sunteți morți! Înțeles? Nu mai aveți niciun drept în acest oraș, zice Hoare.

A doua zi, oamenii nu au mai fost primiți la locurile lor de muncă, iar familiile obligate să poarte doliu. Cu cât încercau să-și facă dreptate, apelând la diferite instituții cu atât era mai rău, punctul culminant reprezentându-l trimiterea într-un ospiciu, înființat de urgență, fiindcă nu exista în oraș așa ceva.

De atunci, cetățenii n-au mai îndrăznit să calce pragul primăriei, nici măcar să se mai arate prin preajmă.

Primăria devenise un adevărat infern, atât de diabolic era comportamentul primarului. Nicio lege nu era deasupra lui. Numai legile lui trebuiau respectate, adică legea banului public convertit în așa fel încât să ajungă cât mai mult în buzunarele proprii, legea angajărilor și promovărilor în funcție de grad de rudenie, luare de mită sau recomandări de la centru contra avantajului de a se menține pe funcție, semnarea de contracte aranjate contra unor comisioane grase etc.

Într-o zi, deranjat foarte tare de anumite chestii referitoare la abuzurile făcute, care se discutau printre cetățenii nemulțumiți și marginalizați, chestii aflate de la spionii angajați special, brusc îi veni o idee pe care și-o puse grabnic în practică. Întocmi o listă lungă cu toți cetățenii incomozi și ordonă să li se emită urgent certificate de deces, să li se comande cruci, să se înființeze un cimitir nou, iar în clădirile dezafectate (școli, grădinițe, restaurante) să se înființeze ospicii.

După aproximativ două luni, trei sferturi din locuitorii orașului figurau în evidențe ca morți, aceștia trăind, în fapt, în ospicii din ce în ce mai numeroase.

Lăcomia, răutatea și nebunia primarului nu s-au oprit aici. Fărădelegile au căpătat dimensiuni de neimaginat, așa încât până și cei mai apropiați au început să-l discute pe la spate.

Astfel, într-o altă zi, constatând că i-au rămas credincioși doar spionii cărora nu mai avea de unde să le facă favoruri la fel de impresionante ca până atunci, visteria primăriei fiind goală, i-a ordonat neveste-sii, singurul angajat rămas în primărie, deși și aceasta figura decedată, să-i pună la dispoziție un formular de certificat de deces.

S-a așezat pe fotoliu, a privit îndelung formularul  apoi a început să-l completeze cu numele, prenumele, ziua și luna decesului. Din motive necunoscute, anul decesului nu a fost menționat. I-a spus adio nevestei și a dispărut definitiv… Sau poate că nu.

Nevastă-sa, neștiind ce să facă, a întocmit un raport către minister prin care făcea cunoscută starea de fapt a orașului Sorabia. A pus ștampila și a semnat: Florica Hoare,decedată.

Ce s-a întâmplat după, nu se știe cu certitudine. Anumiți martori susțin că orașul Sorabia n-ar fi existat niciodată, alții dimpotrivă susțin că, în anul 2013, acesta încă există pe hartă și că cetățenii ar fi fost evacuați în orașele Saracal și Platina, iar în locul orașului s-ar fi înființat o fermă agricolă.

Marcel Dunăreanu