AcasăEducațieDezvoltarea abilităților de comunicare la elevii din ciclul primar

Dezvoltarea abilităților de comunicare la elevii din ciclul primar

Motto: „Miracolul suprem: cuvântul, cu diviziunea lui: limba!”

Tudor Arghezi

Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea de informații sub formă de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice. Conceptul de comunicare este strâns legat de existența noastră. Comunicarea îndeplinește una dintre nevoile psihologice fundamentale ale ființei umane, este vorba de nevoia de interacțiune. În timpul vorbirii comunicarea nu se efectuează numai prin cuvinte, ci și prin intermediul tonului vocii, al amplitudinii sau localizării respirației, al variației coloritului feței, al atitudinii noastre.

Noi, oamenii, și numai noi, suntem stăpâni peste o forță, uneori, aproape nebănuit de mare, de necalculat. Această forță care este cuvântul și care reprezintă elementul de bază al comunicării dintre oameni, piatra de cel mai mare preț, prezentă în toată zidirea civilizației umane, reușește, după cum ne asigură poetul Alexandru Vlahuță, într-una din strofele poeziei „Cuvântul”:

„…S-aprindă-n inimi ură sau iubire
De moarte, de viață-i dătător,
Și neamuri poate-mpinge la pieire,
Cum poate aduce mântuirea lor”.

Nevoia și posibilitatea de comunicare sunt atribute ale oamenilor. Comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Trebuie precizat că „vorbăria” folosită, uneori, de unii, nu trebuie confundată cu „comunicarea”, despre care noi vorbim. Se impune să facem diferențe între „a spune” și „a comunica”. Prima exprimare este un proces într-un singur sens, pe când „a comunica” presupune transfer de informație în ambele sensuri, adică feed-back. Deci „comunicarea reprezintă o știre, o veste, înștiințare, relație, raport, legătură” și înseamnă a uni, a împărtăși.

Comunicarea este ceea ce trăim împreună cu altul, adică relația interumană. Actul comunicării, atât în societate cât și în școală, se bazează pe următoarea ecuație matematică: „Comunicarea=Informație. Relație” sau așa cum susținea Roberts Hunt „comunicarea este dobândirea, transmiterea și atașarea unui înțeles informației”. Comunicarea, spun psihologii, este „cheia individului spre societate”.

Fiecare ființă omenească, în toate momentele existenței sale, are absolut nevoie de „cuvântul ce exprimă adevărul”, de „potrivirea cuvintelor”, în așa fel încât gândirea și simțirea umană să fie receptate întocmai și să nască ecoul dorit. Dar mi se pare că cei care trebuie să aibă, într-un chip cu totul special, înțelegerea a ceea ce poate săvârși cuvântul cu forțele-i miraculoase, sunt aceia care trudesc prin mijlocirea vorbelor, la plăsmuirea și modelarea personalității oamenilor, la zidirea edificiului de dinăuntru al ființei omenești.

Aceștia sunt slujitorii școlii, fie că se numesc educatoare, învățători și profesori, dascăli care formează personalități.

Atenția dată comunicării în clasele primare nu este întâmplătoare. Elevii sunt pregătiți, în școală, pentru viață și în viață, în primul rând, ei au nevoie de competențe de comunicare. E foarte important să-l ajutăm pe elev, de mic, să-și descopere potențialul, să acționeze apelând la arta cuvântului pentru a găsi soluții la problemele cu care se confruntă.

Scopul principal al școlii este acela de a forma elevi cu o cultură comunicațională care să faciliteze transferul de la comunicarea în spațiul școlar la comunicarea în societate. Demersul didactic trebuie să urmărească „dezvoltarea competențelor de comunicare ale elevilor prin acte de limbaj, dar și a competențelor specifice de ascultare/receptare a unui mesaj, de exprimare și participare la dialog. Limbajul reprezintă codul comunicării”. Comunicarea didactică este parte fundamentală a procesului de învățământ în care elevii, sub îndrumarea cadrelor didactice dobândesc noi cunoștințe, reguli, formule, legi.

Azi, constatăm că procesul comunicării în mediul familial și social a început să se degradeze tot mai mult. Pornind de la faptul că educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci vizează și dezvoltarea unor competențe de comunicare, de comportare civilizată cu ceilalți, trebuie acordată atenția cuvenită „Artei comunicării”, încă de la etapa preșcolară și primară. Astfel vom ajuta școlarul mic să-și formeze cele mai elementare norme ale comunicării verbale, non verbale și scrise și să le aplice în viață, să se cunoască pe sine, să gândească pozitiv față de colegi, părinți, dascăli, să-și sporească randamentul școlar, să se integreze mult mai ușor în societate.

Comunicarea rămâne una dintre problemele importante ale școlii, la care rar ne gândim, însă dacă ne-am reuni forțele toți factorii educaționali: familie, școală, societate, am înțelege că modul implicat de abordare al ei poate influența pozitiv integrarea socială și evoluția viitoare a copiilor noștri, a tuturor elevilor. Predarea-învățarea-evaluarea, în școală, sunt considerate o comunicare, definită în termenii unei interacțiuni sociale.

Prioritățile oricărui dascăl – educator, învățător, profesor – sunt: îmbogățirea cunoștințelor elevilor și formarea unui vocabular bogat și nuanțat, acestea „fiind și competența fundamentală a educației lingvistice și literar-artistice”, deci comunicarea. Demersul educațional trebuie să fie orientat spre formarea de competențe, ce nu exclud cunoștințele, dar schimbă rolul lor. Strategia didactică, axată pe competențe, îl pune pe învățător în situația de a realiza mai multe acțiuni, înainte de a intra în sala de clasă. Demersul didactic este bazat pe învățarea, prin descoperire, simulare, analiză critică a diverselor studii de caz, situații concrete, dezbateri argumentate, jocuri de rol etc.

Cadrele didactice  vor selecta metode adecvate de predare-învățare, în funcție de mai mulți factori: particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor, preferințele lor de învățare, condițiile școlii și clasei etc. Numai așa putem spune că învățământul primar asigură oportunități egale tuturor copiilor pentru realizarea primei etape a educației de bază și pentru continuarea studiilor în nivelurile educaționale subsecvente.

Ceea ce mi se pare cu adevărat emoționant și hotărâtor în comunicarea școlară nu sunt atât cuvintele, ci sufletul lor, dar mai ales priceperea „mânuitorului de vorbe” de a dezvălui acest suflet, de a-i descătușa comorile chemate să acționeze asupra celor cărora ne adresăm. Este vorba, fără îndoială, și de meșteșug aici, fără ca aceasta să fie, însă, esențial în realizarea efectului. Copiii, elevii, își dau seama când noi, dascălii, vorbim numai „din gură” sau când o facem din suflet, când ne asociem toată ființa, care vibrează de bucurie sau de durere, de încredere sau de îndoială. Pentru ca toate aceste trăiri ale noastre să poată fi comunicate elevilor și să poată fi apreciate de ei, trebuie să asigurăm copiii – și asta, desigur, prin faptele noastre – că tot ceea ce întreprindem în cadrul vastului și atât de complexului proces al instruirii și educării este călăuzit de cele mai bune, mai curate și mai cinstite intenții, de spiritul de dreptate, niciodată obosit. Și încă ceva: tactul, tactul cu care spunem sau facem una sau alta, tactul așa numit pedagogic, nu trebuie să ne lipsească niciodată. De prezența sau lipsa lui depinde uneori totul.

Prof. Emilia Alexandra Popescu


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments