Conștientizând efemeritatea „clipei lăudate”, care ne-a fost dată, ca să folosesc o sintagmă a „ultimului gândirist”, ziaristul și scriitorul Pan. M. Vizirescu, discipolul lui Nichifor Crainic, încerc și eu, alături de prietenii mei din țară, prin arta cuvântului, să glorific erosul, trupul, iubirea de neam și patrie, îndumnezeirea clipei… Cântăm, împreună, lăcrimând prin vers, splendoarea vieții, a prieteniei binefăcătoare de minuni, dar și a solilocviului, punându-ne solitudinea la adăpostul cuvântului scris și rostit. Ne ascundem de relele lumii în boema poeziei (așa cum face minunata poetă Camelia Radulian din Bănie), cântăm viața, atâta câtă ne este dată, și, nu de puține ori, înfierăm colaboraționismul modern, furtul literar discret sau de-a dreptul grobian (plagiatul, bunăoară, fără rușine), traficul de influență din rândurile scriitorimii de azi, servilismul grețos față de cei de sus, care trag sforile în viața noastră literară mioritică, obediența hâdă a unora față de linia exactă a „politicii corecte” etc.
Criticăm, cu armele noastre firave, dar obiective, mlaștina oligarhică din „marea” literatură română, chipurile descentralizată, dar cu metastaze mortale în teritoriu, suportând, cu greu, trufia unor sfertodocți ajunși în fruntea bucatelor literare, care dau „certificate de scriitor” și care întruchipează ideologia unui fel de „tribunal al poporului”, instituit, cândva, în 1945, odată cu venirea tancurilor sovietice, pentru a instaura internaționalismul literar proletar, cu sediul la Moscova.
De cele mai multe ori, cu ocazia acestor întâlniri culturale, am suportat, cu stoicism, prezența unor personaje „binevoitoare”, viclene, ipocrite, unse cu toate alifiile proletcultismului ceuașist și putinist, „patrioate” până-n celula-mamă, savante la suprafață și găunoase, în fond, care aveau și au în continuare misiunea de îndoctrinare a „cirezilor democrate”, cum ar zice Petre Țuțea. Mai mult, la o manifestare de anvergură națională, derulată în cinstea Poetului-Neam, Mihai Eminescu, un „sticlete” în civil elogia la pachet pe Putin și pe Eminescu. Astfel de agenți de rit nou au mandat scris cu sânge, din partea noilor „servicii”, acela de a ne iscodi. De a ne provoca să vorbim împotriva a ceea ce iubesc ei cel mai mult: dictatura, cu toate dezastrele ei. „Mari creatori de literatură”, „critici literari de anvergură”, acești indivizi cu grade sub „sutană”, pledează diplomatic pentru ștergerea crimelor din Decembrie 1989, „iubesc” Teiul lui Eminescu, dar elogiază mestecenii lui Putin și, mai în glumă, mai în serios, sunt supărați pe Mihai Eminescu, autorul printre altele, al celebrei „Doine”, că, în loc să scrie poemul MORTUA-VEST, a scris poemul MORTUA-EST.
Securitatea cu chipul ei nemântuibil ne urmărește și azi peste tot. Astfel, prin peregrinările mele literare, am avut ocazia să văd tot felul de granguri pensionați la o vârstă încă tânără, foști milițieni, turnători, informatori, aviatori nenaviganți, lingăi de aparatcik, toți membri ai Uniunii Scriitorilor și ai tuturor Uniunilor…inclusiv ai fostei Uniuni Sovietice, care își etalează „naționalismul”, făcând apologia lui Putin și a „bravului” popor rus.
Închei acest mic excurs, cu privire la „licheaua naționalistă”, fascinată de Putin și de acoliții săi, care ocupă o poziție importantă în literatura română contemporană, cu un citat din Pan. M. Vizirescu, condamnat pe viață de Tribunalul Poporului, care i-a replicat fiicei lui Sadoveanu (Profira), cea care se lăuda într-o emisiune TV, cum că tatăl ei a rămas comunist până la capăt: «Îl privește dacă așa i-a fost sufletul, disponibil pentru a[-i] ajuta pe cei ce dușmăneau neamul românesc, precum s-a dovedit în guvernarea comunistă, pe care a slujit-o cu devotament, ajutând la teroarea ce s-a dezlănțuit de [către] cei iubiți de sine. Numai un lucru îl acuză cumplit. De ce se amestecă în istoria neamului nostru și nu lasă voievozii să „doarmă-n colb de cronici”? De ce nu-l lasă pe Eminescu, în somnul lui sfințit de suferința ce i-au provocat-o străinii acaparatori de țară și de ce se regăsește în[tre] slugile lor, cele pe care [Eminescu] le-a înfierat pentru veșnicie?
„Cine-a îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii (…)»
Dumitru Sîrghie
