Nu s-ar cuveni ca politica de umilire a dascălilor făcută, ani de-a rândul, de politruci agramați, într-un timp istoric „e la modă”, să devină o psihoză colectivă prin care meseria de profesor să fie percepută altcumva decât ca o metaforică „brățară de aur”… Căci a trudi cu gândul la mintea tânărului învățăcel, dincolo de toate ironiile la care sunt supuși profesorii, inclusiv la aceea de a fi desconsiderați de niște primari aflați în fruntea unor tot mai numeroase „armate de profesori anti-școală”, în plin marș de politică funebră către haos, este atât de înălțător încât, bineînțeles, nu mai contează nici rănile din suflet, nici oboseala resimțită de trupul acestor ziditori întru Cuvânt! Și, cu toate greutățile inerente, el, profesorul acesta, cufundat adeseori într-o tăcere adâncă, de prea mulți neînțeleasă, își ridică totuși fruntea senină și scrutătoare pe culmile greu accesibilelor hățișuri ale orizontului nemărginit, de unde rațiunea îi tresaltă voios în sensurile cele mai subtile, pentru ca, în toată splendoarea sistemului său de gândire, critic și moralizator, să combată, să respingă, să dezavueze moravurile ușoare, să învețe care este granița dintre DA și NU, să se delimiteze categoric de toată vulgaritatea unor scene și personaje negative – oricât de „artistic” ar fi ele narate… și aceasta nu numai în capodoperele literaturii sau filosofiei!
Iar exercițiul acesta meditativ, al profesorilor, menit a înălța cugetele elevilor și studenților la convingerea că oamenii sunt frumoși prin ideile pe care le întruchipează în existența lor, este de neconceput, practic imposibil, dacă auditoriul nu le acordă liniștea, respectul și atenția binemeritate! În această situație, munca lor didactică va cădea instantaneu în derizoriu, pentru că nu le va fi cu putință să ofere societății în ansamblu un antidot (o rezolvare înțeleaptă) când au de interpretat studii de caz cu tentă morală (întâlnite și la niște scriitori care au „pactizat” cu unele personaje și situații pe care le-au descris într-un stil „savuros”): Eugen Barbu, în „Groapa”, face apologia furtului calificat și a omorului cu premeditare; I.L. Caragiale, în „O scrisoare pierdută”, încurajează adulterul și șantajul în presă; Mircea Eliade, în „La Țigănci”, deschide cititorilor apetitul pentru etnobotanice și frecventarea caselor de toleranță; Camil Petrescu, în „Ultima noapte de dragoste”, idealizează analfabetismul oamenilor de afaceri și corupția; Mateiu I. Caragiale, în „Craii de Curtea-Veche”, invocă beția, jocurile de noroc și prostituția juvenilă; Liviu Rebreanu, în „Răscoala”, incită la viol; Ion Creangă, în „Punguța cu doi bani” și „Ivan Turbincă”, îi evidențiază pe spărgători; Mihail Sadoveanu, în „Frații Jderi”, invocă pe precursorii baronilor locali (Moldova) etc. Și situația este cu atât mai delicată cu cât se știe că, așa cum puțini oameni dintre noi gândesc cu mintea lor după ce citesc, tot așa și cei mai mulți acționează pe bază de sugestii! Soluția? Soluția ar consta într-o nouă selecție de texte, mai riguroasă, estetic, dar… Dar dacă se va vota din nou „orbește” viitoarea Constituție, abia atunci vom avea ocazia să vedem prin tribunalele țării cât de „discriminați” (nerespectați) se vor simți toți infractorii faptelor incriminate mai sus și cât de iminentă pare deci revoluția izgonirii minților omenești din „parcul” corolelor de minuni ale lumii în… „țarcul” tăcerilor vinovate!
Nota Bene: O ultimă noutate aberantă constă în faptul că educatorilor din grădinițe li s-a interzis să le mai acorde copilașilor „steluțe”, prin care să îi „recompenseze” sau „mustre” pentru activitatea lor, fiind obligați totodată să le permită acestora o „libertate” care îi transformă pe îndrumători într-un fel de paznici! Urmează profesorii!?
COSTEL NEACȘU, consilier parlamentar
