Romanul „Dincolo de cer”, al tinerei scriitoare Ioana Șooș, surprinde printr-o încărcătură metafizică specială, caracteristică nu unei fete de 19 ani, ci mai degrabă scriitorilor maturizați și trecuți, în viață, prin diverse experiențe de ordin sociologic, psihologic și religios.
Morala acestei cărți poate fi sintetizată în formula magică a Sfântului Augustin, care spune: „Iubește și apoi fă ce vrei!” Fiindcă, dacă iubești, nu poți să faci rău cuiva!
Anastasia, protagonista acestei cărți, care încearcă prin mesajul său să scoată noroiul din om, este când sensibilă și altruistă ca o mimoză, așa cum a deprins de la mama sa, când radicală, conform învățăturilor transmise de tatăl său, care a îndemnat-o să-și domine întotdeauna interlocutorul.
Deși, după moartea mamei sale, a dormit pe străzi, Anastasia n-a renunțat niciodată la școală, fapt care i-a permis să se realizeze, pe deplin, din punct de vedere profesional. Însă viața-i personală părea a fi un eșec total, până când fluturașii din stomacul ei au prins viață, după întâlnirea sa cu Raul, un chirurg renumit, care – la rândul său – are o poveste fascinantă, cu lumini și umbre, cu bune și rele, așa cum este de obicei viața însăși.
Deși credincioasă până-n celula mamă, Anastasia face față vremurilor pe care le trăim, sprijinindu-se pe anumite cugetări care dau cărții acel semnal de maturitate despre care v-am vorbit: „Uneori, zâmbetul nu ajută la nimic”, „Timpurile disperate cer măsuri disperate”, „Cu cât ești mai superficială și mai plastică, te vinzi mai bine”, Femeile, fie ele și credincioase, bârfesc”, „Ca să ai o familie, trebuie să ai mai întâi un soț, unul adevărat, nu ficțional”, „Cu banii lui și cu ideile mele am reușit să creăm un imperiu în lumea adopțiilor”, „În momentul în care nu am mai avut lacrimi, mi-am dat seama că sunt liberă”, Mă săturasem de poveștile în care plânsul și durerea erau la putere”, „Libertatea este un dar pe care nu ți-l poate lua nimeni, fără acordul tău”.
Însă cum nimic nu se face fără Dumnezeu, ea sfârșește în brațele acestuia, invocându-l străfulgerată: „Dumnezeu are un plan pentru fiecare” sau „Îngerii nu caută frumusețea sufletească, ci frumusețea Domnului!”
Cheia cărții constă într-o remarcabilă introspecție între cele două entități de suflet: sufletul fetei și sufletul mamei – prin intermediul unor scrisori imaginare, de o religiozitate absolută, păstrate într-o valiză veche, Anastasia ținând astfel o legătură permanentă cu mama sa, care plecase demult în lumea umbrelor.
Întoarcerea Anastasiei la casa unde a copilărit, în preajma sărbătorilor de Crăciun, îi prilejuiește autoarei un adevărat exercițiu stilistic, care ne amintește de cronicile de familie ale lui Ionel Teodoreanu sau Mihail Sadoveanu. Casa copilăriei, cu leagănul vechi și cu stejarul bătrân, cu tatăl său, suferind sufletește după moartea soției, cu toate rubedeniile, nepoții și nepoatele după surori, cu năzdrăvăniile unei „puștoaice”, care i-a pus cândva gumă de mestecat în păr, aceasta fiind nevoită apoi să se tundă scurt de tot, cu hainele sale de firmă, târâte pe jos de aceeași puștoaică și băgate în toaletă, cu Crăciunul dominat de mirosul aromat al scorțișoarei și cu tot ceea ce însemnau altădată tradițiile de Crăciun în familia Parker – așa cum se numea tatăl său –, cu o scenă cu parfum de aventură legată de dispariția Larisei, fetița pe care, în final, au înfiat-o Anastasia și Raul, cu pilda lui Mihai, bețivul satului care a apucat – ulterior – calea mântuirii prin Dumnezeu, prin miracolele pe care Mântuitorul le-a înfăptuit cu Mara și cu Ramona (alte două personaje care – prin recursul lor la Dumnezeire – sporesc misterul și binefacerile credinței), cu tristeți și cu drame, care se sfârșesc salutar – iată o carte care ne îndeamnă pe toți să mâncăm cu Iisus la masă și să strigăm înfiorați precum Emil Cioran: „Iubirea este o sursă de existență!”
„Oricine va bea din apa aceasta, îi va fi iarăși sete. Dar oricine va bea apa pe care i-o voi da eu, în veac nu-i va mai fi sete”. Iată o frază din Evanghelia după Ioan, care i-a dat peste cap toată viața tatălui Anastasiei, o frază rostită de mama acesteia, în vremea când ea era colegă de școală cu viitorul său soț.
„De unde voi lua eu această apă și ce înseamnă ea?”, s-a întrebat atunci elevul Parker, colegul și amicul acelei fete oarecum ciudate, pentru lumea ateilor în care se trăia atunci.
Răspunsul la această întrebare îl veți găsi, dragi prieteni, în cartea Ioanei Șooș, citind, cu atenția mărită, acele scrisori imaginare din valiza cea veche.
Într-o civilizație tot mai eliberată de Dumnezeu, Ioana Șooș, prin cartea sa, vrea să scoată animalul din om, însă ea nu caută alți oameni pentru a le arăta Calea, Adevărul și Viața, prin Credință, Nădejde și Dragoste, ci acelorași oameni rătăciți, din proximitatea ei, le arată sensul pentru care a fost creat Măria-sa – Omul!
În această lume a scepticilor și a ateilor, declarați sau nedeclarați, dragostea pentru umanitate a Ionei Șooș devine buchetul de trandafiri albi cu care trebuie să-ți întâmpini semenul aflat în suferință.
„Doamne, dacă m-ai lăsat în viață, ai avut Tu un motiv”, spunea Mara, femeia salvată de Mihai, bețivul satului, care a cunoscut – într-un final apoteotic – acea apă după care nu-ți va mai fi sete niciodată.
Iar eu spun: Ioana, dacă ți-a dat Dumnezeu acest har al scrisului, sigur a avut un motiv. Infinitul din oameni, în cartea ta, străbate până la cer, dar și „Dincolo de cer”, așa cum frumos ți-ai intitulat această carte. Felicitări!
Dumitru Sârghie
