În România și, mai ales, în „Epoca de platină”, în care trăim azi, o senzație mai puternică decât orice suferință, mai chinuitoare decât foamea și pandemia de Covid 19, este setea de dreptate. Ca și virusul sus amintit, setea de dreptate ocolește palatele somptuoase ale îmbogățiților „epocii de aur”, dar și ale baronilor și emanaților Revoluției din Decembrie 1989, fiind imperioasă, mistuitoare și obsedantă, mai ales, în mijlocul maselor amărâte și decepționate, în satele și orașele prăbușite ale unei Românii care a pierdut pariul cu democrația și civilizația, dreptatea fiind disprețuită de cei mari și uitată, parcă, și de Dumnezeu.
Astăzi, mai mult ca orișicând, se aude tot mai tare și mai deslușit, glasul tumultos al marilor anonimi, care alcătuiesc pătura asuprită a acestei țări: „Vrem dreptate, ne este sete de dreptate!” În fapt, setea de dreptate înseamnă lipsa de dreptate, într-o țară ca România, care, de peste trei decenii, după ce s-a scuturat de jugul comunist, nu-și găsește, cu niciun chip, Calea, Adevărul și Viața.
Legile nu mai corespund noii situații în care se află Țara, noțiunile de drept au fost răsturnate, știrbite sau, pur și simplu, desființate. Nimeni nu a prevăzut starea de transformare și problemele groaznic de complicate pe care le poate crea o asemenea pandemie.
Sunt foarte multe de spus despre dreptatea în pandemie, însă mă rezum la un caz care mi s-a întâmplat chiar mie. Am luat, recent, contracost, un bilet, cu toate recomandările medicale, pentru Stațiunea Slănic Prahova. Zis și făcut… Am ajuns la fața locului și am fost cazat într-o cameră de hotel sordidă, cu gărgărițe negre și ploșnițe pe pereți, murdară, cu o toaletă dizgrațioasă și defectă, fără săpun, fără dezinfectanți ori șampon, cu niște prosoape pătate, ca și cearșafurile de pe pat, care păreau a fi de la începutul Colectivizării forțate. Și, ca un „bonus” de „zile mari”, în cameră era un frig de-ți clănțăneau dinții în gură. În prima zi, m-am consolat în privința acestor neajunsuri, hotărându-mă să merg să-mi cumpăr, personal, o parte dintre lucrurile necesare, din zona ceva mai urbanizată a stațiunii, inclusiv un radiator. Dar magazinul era la trei km de mers pe jos, iar de taxi nici nu auziseră locuitorii din această frumoasă, cândva, stațiune lăsată în paragină de autorități și vândută pe te miri ce, pe bucăți, la niște baroni, care s-au îmbogățit peste măsură, fără a investi nimic. Profită de pensionarii umili și săraci, învățați cu greutățile vieții, care vin aici să-și mai oblojească durerile, aceștia neavând pretenții prea mari, de confort, de masă și de igienă, din păcate.
După ce am făcut cumpărăturile plănuite, a doua zi, a venit… bomba. În camera mea a mai fost repartizat un colocatar, care tușea îngrozitor, bietul de el, iar patul meu era la 30 de cm de patul lui. De distanțare socială… nici vorbă. La cantină, că restaurant nu pot să numesc locul unde se servea mâncarea, același lucru: mese mici, cu patru locuri. Înghesuială mare… Din păcate Arafat, „românul absolut”, nu a găsit firma aia deșteaptă care să ne livreze măști cu care să putem mânca. Am solicitat, la Recepție, altă cameră, pentru a sta singur, însă trebuia să mai dau 450 de lei, pentru confortul ăsta de a intra în legalitate. Am chemat poliția din localitate să mă plâng de cele arătate mai sus, dar un tânăr polițist mi-a spus că dacă nu-mi convine, pot renunța la serviciile hotelului respectiv. Ba, a fost atât de gentil să-mi dea și numărul lui de telefon, ca să-l sun dacă mai am probleme. De parcă, pe cele semnalate mi le rezolvase… Când i-am cerut pixul să-mi notez numărul, s-a ferit să mi-l dea, ca să nu i-l infectez de Covid. Atunci, i-am dat-o direct în bot: „Deci, dumitale ți-e frică de Covid, dar mie nu trebuie să-mi fie frică, cu un străin în cameră!” A lăsat-o baltă și a plecat…
Am plecat și eu acasă, cu banii luați și cu amărăciunea în suflet, că nu am putut să profit și eu măcar de binefacerile Salinei de acolo care, într-adevăr este una de legendă. Mi-am spus apoi doar pentru sine, parafrazându-l pe bunicul după mamă: „Dreptate nu mai există, ea se dă cum vor mogulii.” La bunicul era vorba despre… boieri, care, totuși, erau mai domni decât toată clientela asta politică, analfabetă și lacomă, care a cumpărat România pe trei lulele și pe trei surcele…
Dumitru Sârghie
