„Blestemul României ar fi ca, după 20-25 de ani, FSN să se afle și la stânga și la dreapta eșichierului politic”, a spus, în aprilie 1990, Pater-Patriae, Corneliu Coposu.
Premoniția strălucitului lider PNȚCD postrevoluționar a prins, astăzi, contur, mai dihai decât în guvernările lui Ion Iliescu și Traian Băsescu, și ei, la rândul lor, doi emanați ai evenimentelor din Decembrie 1989, care-au supt la țâța mamei securiștilor lui Ceaușescu.
Klaus Iohannis, însă, a desăvârșit idealurile celor doi comuniști citați mai sus, în primul rând, prin aservirea totală a patriei noastre globalismului neomarxist, iar, în al doilea rând, prin rânjetul și disprețul pe care îl are față de poporul român.
Alianța PNL-PSD este opera unui conducător de țară, care nu a înțeles, sub nicio formă, că un șef al statului român poate fi un exemplu de proeuropean, cu cât este mai bun român. Nu originea lui germană este deranjantă, pentru masele largi populare românești, care l-au votat, de două ori en-fanfare… Dimpotrivă, istoria regalității noastre l-a plasat, inițial, pe nevrednicul și nedemnul profesor de fizică, din Sibiu, în linia întâi a grației neamului românesc, care n-a uitat niciodată patriotismul și loialitatea regilor României, de sorginte germană.
E vorba de Carol I, de Ferdinand Întregitorul, de Carol al II-lea, cel care, cu toate păcatele lui, a reușit, prin cărturarii noștri din epocă, în frunte cu marele sociolog Dimitrie Gusti, să naționalizeze spiritul românesc, prin înființarea „Serviciului Social” și stimularea marilor creatori de la revista „Gândirea” și nu numai, și chiar de Regele Mihai I, care și-a demonstrat iubirea de patrie până la ultima Sa suflare.
Revenind la epigonul Klaus Iohannis, care s-a dovedit a nu fi mai presus decât trădătorul de neam Ion Iliescu, dacă luăm în calcul nu numai alianța PNL-PSD, dar și precaritatea și submediocritatea „liberalilor”, pe care el i-a cocoțat în fruntea acestui guvern de struțo-cămile, constatăm că vorbele lui Corneliu Coposu sunt atât de actuale, încât anul 1990, cu toate turbulențele și mizeriile politice provocate atunci de edecul comunist, e batjocoritor de prezent, în viața noastră.
Și să nu-mi spuneți mie, voi, adepții chiriașului de la Cotroceni, că prerogativele sale sunt limitate. La cât jonglează el cu mințile rătăcite ale celor doi „mari” aliați, Ciucă și Ciolacu, Iohannis pare a fi supraomul lui Nietzsche, în guvernarea căruia Dumnezeu a murit…
Răul cel mai mic, pe care l-am votat, din 1990 încoace, s-a dovedit a fi, mereu, răul cel mai mare. Până când?
Dumitru Sîrghie