După o seară extenuantă din postura de prezentator al Galei Internaționale a Premiilor de Excelență DEMOS, Cristian Tabără a avut amabilitatea de a-mi acorda acest interviu, imediat ce ne-am retras departe de zumzetul paharelor și tacâmurilor. Jurnalist, renumit prezentator de televiziune, acesta a ocupat în ultima perioadă funcția de director în Departamentul Film din TVR. Cu studii filologice și teologice, Cristian Tabără este un minunat interlocutor în care ai impresia că timpul stă pe loc.
Societatea reacționează la civism
Reporter: Cu ce impresii veți pleca de la acest eveniment, domnule Cristian Tabără?
Cristian Tabără: Având în vedere că nu sunt la prima participare, aș putea avea o părere subiectivă, dar în comparație cu celelalte două ediții mi se pare că lucrurile au progresat vizibil , iar evenimentul a devenit din ce în ce mai coagulat. Cred că societatea nemțeană și în general cea românească, reacționează din ce în ce mai bine la ceea ce ține de civism. Pentru mine e cu adevărat important să constat că societatea nu rămâne indiferentă la posibilitatea de a contribui la civism în mod substanțial.
Rep.: Care e România lui Cristian Tabără?
C.T.: În nici un caz România hulită. Nu idilizez, pentru că știu și punctele slabe ale mentalității românești și ale diverselor realizări românești, însă doresc să cred și cred argumentat că totuși România este acea țară care, în aproximativ 150 de ani de la prima Unire din 1859 și până acum, a progresat cât au progresat alții în 600 sau 700 de ani. O țară care a recuperat enorm, un popor care a reușit să demonstreze foarte mult, repet, cu greșeli și poticniri inevitabile, dar care ar trebui să se autoprețuiască mai mult.
Rep.: Dar care e părerea dumneavoastră despre români?
C.T.: Suntem într-o creștere teribilă, numai că nu observăm asta. O să vină și vremea noastră. Nu știu de ce anume ne place foarte mult să trăim într-o lamentație și cârcoteală aproape fără sfârșit , încât ai senzația că-n permanență ceva nu ne merge. În realitate, ne merge destul de repede , poate nu atât de bine pe cât am dori. Însă ceea ce s-a întâmplat până acum este enorm.
Rep.: Am putea spune că, România este o țară de oameni singuri?
C.T.: Nu, nu cred. Dacă doriți să facem comparație cu alte neamuri, veți constata că însingurarea e mai mare în alte părți. În ciuda faptului că avem anumite asperități , nu ne însingurăm. Suntem o nație în care oamenii încă se apropie unii de alții. Încă. Nu știu pentru cât timp, dar încă se apropie unii de alții.
Autodefăimărea, păcatul românilor
Rep.: Care e păcatul românilor, domnule Tabără?
C.T.: Autodefăimarea. Acesta este cel mai mare păcat al românilor.
Rep.: Omul care citește mult și nu pricepe nimic, pe ce lume este?
C.T.: E un om care totuși face ceva. (Râde). Putea foarte bine să nu facă nimic. Dacă citește, s-ar putea ca într-o bună zi să și priceapă. Nu poți să citești și să rămâi în întuneric. Luminarea vine cândva.
Rep.: Am putea spune că șopingul și consumerismul sunt păcatele omului modern?
C.T.: Nu, sincer nu cred. Și spun asta pentru că nu văd o diferență majoră între mall-urile de acum și iarmarocurile de acum 150 de ani. Vedem și astăzi în diferite zone ale țării forme ciudate de iarmaroc și nu văd diferența majoră. Și în iarmaroc poți găsi gusturi îndoielnice ca și la mall-uri, și acolo în iarmaroc poți găsi oameni care-și manifestă într-un anume fel puterea, unii dau cu pumnul în căruță, iar ceilalți vin ostentativ cu mașini de lux și le parchează pe trotuar la mall. Sunt forme diferite de manifestare ale acelorași păcate.
Rep.: De ce a devenit presa din România un instrument politic?
C.T.: Pentru că tot ceea ce conferă putere e confiscat la un moment dat de cei care vor putere. Iar presa oferă putere. În România bătălia este majoră pentru diverse tipuri de beneficii și privilegii și atunci nu avea cum un asemenea instrument să treacă neconfiscat.
Intelectualul care nu-și asumă nimic, nu e un intelectual
Rep.: Intelectualul trebuie să fie critic sau partizan politic?
C.T.: Intelectualul poate să fie și partizan politic , și nu știu dacă asta e un păcat, și poate fi și critic, și nu știu dacă asta poate fi un defect. Cert e că, intelectualul trebuie să-și asume o poziție. Intelectualul care nu-și asumă nimic, nu e un intelectual.
Rep.: Dar care e diferența între intelectualul care e cu Puterea și intelectualul care e cu Opoziția?
C.T.: Niciuna. Sunt doi oameni pe două poziții.
Rep.: Am asistat astăzi la trei lansări de carte. De ce se mai scriu cărți, domnule Tabără, când lumea nu mai citește?
C.T.: Eu nu cred că lumea nu mai citește. Eu doar cred că ne-am amăgit că înainte se citea ori mai de calitate, ori mai vârtos. Dacă era așa, astăzi eram cu toții academicieni. Înainte era un consum de informație, nu știu dacă era lectură. Astăzi consumul de informație vine de pe alte paliere de comunicare. Astăzi consumi informație de la televizor pentru că ai la ce să te uiți, astăzi accesezi internetul pentru că înainte nu-l aveai, la vremea respectivă nu existau alte posibilități de acces la informație decât prin lectură. Însă nu cred că toți erau cititori în sensul care ne place nouă să credem astăzi, și anume cu profunzime, de pe urma căruia să-ți modifici foarte tare conștiința.
Rep.: De ce trăim din mituri?
C.T.: Pentru că realitățile sunt greu de suportat și pentru că fiecare persoană la un moment dat are tendința să-și adauge la biografie o mitografie, și dacă asta se întâmplă la nivel individual, cu siguranță se întâmplă și la nivel comunitar și global. Miturile sunt întotdeauna mai plăcute pentru că sunt mai cosmetice. Și așa cum înfrumusețarea se face fizic, în aceeași măsură ea se poate face și psihic. E mult mai ușor să trăiești cu cosmeticale psihice, decât să îngurgitezi adevărurile brute.
Rep.: S-a tot vorbit la această Gală de modele în societate. Radu Banciu și Mircea Badea pot fi niște modele?
C.T.: Cu siguranță sunt doi oameni cu spirit polemic. Ori, polemiștii au fost întotdeauna căutați , unii au preferat să se dueleze cu spadele, alții cu cuvintele, unii folosesc și pumnale ascunse prin mânecă. Opțiunile sunt aceleași, și nu cred că spiritul uman s-a modificat foarte mult , doar modalitățile de luptă și comunicare diferă. Eu, de multă vreme nu mai fac alegeri radicale. Am ajuns la concluzia că, pentru fiecare există un loc în lume, pentru fiecare există și prieteni și dușmani.
Dumnezeu are simțul umorului teribil de dezvoltat
Rep.: Dacă zona Neamț, sau mai precis, zona în care ați poposit azi, ar fi o persoană, cum ați caracteriza-o, domnule Tabără?
C.T.: Ca să vă răspund, am să vă spun că astăzi am stat de vorbă cu o doamnă, angajată la această pensiune, doamna Maricica. Competentă, eficientă, dulce la vorbă, hâtră, aprigă. (Râde). Îmi dau seama foarte bine că e zonă în care se pot întâlni în principal calitățile utile.
Rep.: Având în vedere că aveți și studii teologice, v-aș întreba dacă Dumnezeu are simțul umorului foarte dezvoltat.
C.T.: Eu cred că are un simț al umorului teribil de dezvoltat. (Râde). Eu nu cred că un om rău poate avea umor. Umorul nu poate fi cinic, și cinismul nu poate îmbrăca glume ironice care seamănă cu umorul. Umorul în sine stă în apanajul exclusiv al bunătății. Ori, dacă eu cred că Dumnezeu este bun și iubitor, nu pot să spun că nu are umor. Adevăratul posesor de umor este omul care dorește să facă bine. Nu poți să râzi alături de celălalt, dorindu-i răul. Iar Dumnezeu, cred sincer că, atunci când a creat Lumea din iubire a înzestrat-o și cu umor. Și nu neapărat ca să râdă de noi, de micimea noastră, de prostiile noastre. Eu cred că râde așa cum râde părintele la fiecare bușitură pe care o face copilul până învață să facă pași. Râsul lui Dumnezeu, este un râs cu bunătate și nu e un râs cu condescendența celui care le știe pe toate și care se uită așa de sus la creaturile de jos.
Ciprian Traian Sturzu
Dumnezeu a murit!