Discuțiile actuale despre schimbarea legii fundamentale a țării prilejuiește unora dintre politicieni exprimarea unor puncte de vedere dintre cele mai bizare. Se susține, de pildă, ideea ca, în noua Constituție, statul român să fie definit ca stat creștin-ortodox. Foarte probabil că fundamentalismul islamic i-a inspirat și pe aleșii neamului românesc: de ce nu s-ar putea și un fundamentalism creștin-ortodox? Dacă tot ne-am remarcat în Europa cu democrația noastră originală, ce ne oprește să fim originali în orice domeniu?
După atenția cu care politicienii noștri înconjoară Biserica și după cât de larg și de des le este semnul crucii, ai putea băga mâna în foc că au un Dumnezeu și că țara este pe mâini bune. Pe de altă parte însă, după abuzurile și fărădelegile la care se dedau ca la drumul mare, nu poți să nu te întrebi: la ce fel de Dumnezeu se închină ei? Când îi vezi cum dau pe afară de atâta credință religioasă, ești gata să zici că omenia, cinstea, milostenia și toleranța sunt la ele acasă, dar nu trebuie să stai prea mult în fața lor ca să te convingi că sunt gata să te jupoaie, dacă interesul le-o cere. Atunci, cine este Dumnezeul lor?
Se spune că Fericitul Augustin a întâlnit odată un copil care, încercând să umple o gropiță în nisipul de pe plajă, căra apă din mare cu o găletușă. L-a întrebat așa, într-o doară, ce face, iar răspunsul copilului l-a amuzat foarte tare: golesc marea în această gropiță! Mergând mai departe, vorbele copilului au revenit ca un ecou în mintea lui și au ajuns să nu-i mai dea pace. Și dacă nu ar fi atât de imposibil ca toată marea nesfârșită să încapă într-o gropiță, dacă ești suficient de încrezător? Cu alte cuvinte, Dumnezeu cel atotputernic și infinit ar putea încăpea în mintea și inima omului! Pentru aceasta, este suficient să săpăm în noi gropița omeniei sau, cum ar spune Iisus Hristos, a iubirii de Dumnezeu și de semeni.
Aș îndrăzni să spun că iubirea de Dumnezeu și de semeni rămâne cea mai mare provocare a creștinismului, pentru că nici până în prezent nu a fost acceptată, de către nimeni, în practica de toate zilele. Căci ne e foarte ușor să-l iubim pe Dumnezeu, care nu ne deranjează cu nimic, în schimb, cum să-l iubim pe semenul nostru, care ne încalcă în fiecare clipă teritoriul? Îl căutăm pe Dumnezeu în biserici, în mănăstiri, în icoane, dar nu-l vedem niciodată în omul de lângă noi, uitând ceea ce ne-a învățat Iisus Hristos, că Omul este Dumnezeu întrupat, dovedindu-ne aceasta cu însăși persoana Sa.
Pentru că nu-l văd pe Dumnezeu în poporul din care fac parte, politicienii noștri se întrec în a-l jecmăni, adunând pe seama lui munți de bogății din care apoi, crezând că se pun bine cu Cel de Sus, rup câte o bucățică pentru a face donații Bisericii. Și, asta, în timp ce, datorită incompetenței și lăcomiei lor, salariile românilor sunt cele mai mici din Europa. Se prea poate, așadar, ca ei să se închine la un Dumnezeu care se arată numai lor, sau cine știe ce le-o fi sărit în față? Cert este că în timpul comunismului mai toți erau atei convinși sau, cel puțin, cu un obraz atât de lipsit de pigmentul sacralității, încât expunerea bruscă la razele divinității, după 1989, provocându-le arsuri pe toată suprafața corpului, le-a astupat toți porii bunului simț, determinându-i să se înfățișeze în spațiul public sub masca ipocriziei. Prin urmare, auzind ei că și Hristos a petrecut cu vameși, farisei, tâlhari, proscriși, de ce să nu se amestece și ei cu interlopii contemporani? Doar nu fac decât să-l urmeze pe Iisus Hristos, ce Dumnezeu!
Constantin Smedescu
