AcasăDupă 35 de ani, întâlnire cu parfumul Bârladului de odinioară (II)
Array

După 35 de ani, întâlnire cu parfumul Bârladului de odinioară (II)

Așa cum am scris în numărul trecut al Liniei Întâi, anul acesta s-au împlinit 35 de primăveri de când absolvenții clasei de filologie, promoția 1980, din cadrul Liceului „Alexandru Vlahuță” – Bârlad (astăzi, Liceul Mihai Eminescu) și-au luat inima-n dinți și au plecat la drum… în viață. Această manifestare de înaltă trăire sufletească a fost posibilă grație unor oameni deosebiți, precum profesorul de filosofie și logică, dirigintele clasei, Lucian Ravaru, dar și cu aportul unei doamne de excepție, Rica Luchianov, profesor și coleg de generație cu cei care au sărbătorit acest eveniment de maximă încărcătură sentimentală.

barlad 35 de ani 2Deși la strigarea catalogului au răspuns foarte puțini dintre cei care au alcătuit cândva colectivul clasei a XII-a Filologie-Istorie 2, întâlnirea foștilor elevi-eleve cu profesorii lor a fost una de vis, incandescentă, o întâlnire pe care protagoniștii ei n-o vor uita niciodată.

Trebuie să amintim aici că, la această întâlnire, lipsa multor colegi de la Filologie-Istorie, clasa dirigintelui Ravaru, a fost suplinită de prezența altor colegi-colege de generație de la altă clasă paralelă, de Mecanică, condusă de regretatul profesor întru matematici, Constantin Boicu.

După citirea catalogului, a urmat lansarea cărților de poezie „abcdetc – poeme” și „Căzând spre cer…”, de Dumitru Sârghie. Întâlnirea de generație s-a soldat cu muzică și voie bună, la un restaurant din inima bătrânului Bârlad, căruia Dumitru Sârghie i-a dedicat poezia „Bârladule, mă tem că iar je t’aime”:

Bârladule, eu când te-am părăsit,
C-o traistă în băț, desigur, goală,
Martor mi-e Domnul că nu m-am gândit,
Că o să dau cuiva vreo socoteală…

Am vrut să caut zări mult mai senine,
Și am plecat, atunci, în lumea mare,
Lăsând în urmă frați, părinți, suspine,
Purtând în suflet semne de-ntrebare.

Mi-am bandajat nădejdile și visul,
Și-am înfruntat în lume, des, orori,
Dar, m-a salvat, până la urmă, scrisul,
Și iată, pot veni acasă, deseori…

Ca să-mi revăd sălașul părintesc
Și dascălilor mei ca să le dau priință,
Căci ei, cât sunt pe lume, dăruiesc
Nădejdi și spirit, pilde și știință…

Și-am să rețin pe veci acest aspect,
Trecând peste canoane și… Sistem
Și-atâta timp cât pe Ravaru îl respect,
Bârladule, mă tem, că…iar je t’aime!

Prezentăm, în continuare, fragmente din discursurile celor prezenți la aceabarlad 35 de ani 4stă frumoasă și cinstită adunare:

PROF. RICA LUCHIANOV:

Astăzi, vom încerca să desferecăm lacătele celor 35 de ani

«Și în acest an, au înflorit salcâmii la Bârlad, iar noi, promoția 1980, vom retrăi magia anilor de odinioară. Astăzi, suntem, din nou, tineri, iar gândul nostru este poartă peste timp. Ne dorim o zi-poveste, în care parfumului amintirilor să ne învăluie pe toți, elevi și profesori ai unei generații, pe care putem să o numim Generația 35. Trecerea noastră prin clepsidra timpului a făcut să nu fim doar umbre, ci oameni. Oameni, rodul unor maeștri, unor oameni deosebiți, unor adevărați dascăli, și aici îi putem enumera pe profesorii noștri: profesorii noștri de limba și literatura română, dar, înaintea tuturor, dirigintele nostru, profesorul Lucian Ravaru, cel care e motorul și catalizatorul întâlnirilor noastre de promoție. Lista profesorilor este lungă și, pentru că suntem aici două clase, nu aș vrea să nu amintesc pe vreunul dintre profesori. Îmi pare rău că, în afară de d-l diriginte, nu este prezent decât d-l profesor Păvălașcu, deși ne-au promis mult mai mulți profesori că vor fi alături de noi.

Astăzi, vom încerca să deferecăm lacătele celor 35 de ani. Cum spunea și Ion Pilat: „La poarta amintirii, / Cu obloane și pridvor, / Păianjeni zăbreliră / Și poartă, și zăvor!”

Pe margine de gând, mă văd în 1980, în Biblioteca liceului, dacă vă aduceți aminte, la o întâlnire cu poetul George Ursu, unde am fost conduși de profesoara noastră de limba și literatura română. Noi, tinerii de 17-18 ani, îl auzim pe poet spunând: „În parcul meu de odinioară, / Am alergat prin frunze moarte / Și frunzele le-am dat deoparte, / Să-mi amintesc să nu mă doară. / Era amurgul veștejit / Și frunzele le-am dat deoparte / Aleile au râs deșarte, / Dar pașii tăi nu i-am găsit.”

Și noi, astăzi, căutăm pași. V-am văzut, cei care 35 de ani nu ați venit aici, vă căutați pașii. Spun să vă căutați pașii, pentru că eu mi-i găsesc în fiecare zi.

În această zi-poveste, pentru că așa vreau să rămână pentru noi, colegul nostru, Dumitru Sârghie a dorit să-și lanseze ultimele două volume. Este un dar al lui pentru noi, colegii și profesorii lui, un omagiu adus școlii și profesorilor acestei școli. Îi vom da cuvântul unui maestru al scrisului. Este vorba de colegul profesor Ioan Puflea, cunoscut în lumea literelor cu pseudonimul Simion Bogdănescu.»

barlad 35 de ani 3PROF. SIMION BOGDĂNESCU – POET, PROZATOR, CRITIC DE ARTĂ, MEMBRU AL UNIUNII SCRIITORILOR:

Cu aceste două cărți de versuri, Dumitru Sârghie a făcut încă un pas spre cer

«Doamnelor și domnilor, cum apare o carte, cum gândesc că orice carte este o filă a Bibliei. În acest moment, încerc să luminez din interior aceste două cărți ale ziaristului, poetului, prozatorului cu accente pamfletare – Dumitru Sârghie. După cum constat, el și-a luat în serios talentul și meseria de scriitor, căci de la volumele „Viol pe muzică de Bach” – 1999, „A-nflorit mătrăguna” – editura Alutus Slatina, 2003, „Crinul de avalanșă” – Editura Alutus, proză, 2005, „Sânge și țărână” – Alutus, poezii, 2007, „Trei mari artiști ai poporului din județul Olt” – 2013, adaugă, în 2015, alte două cărți de poezie „abcdetc – poeme” și „Căzând spre cer…”, apărute la Editura Hoffman, din Caracal.

Am luat sub lupa minții „Crinul de avalanșă” și „Sânge și țărână”, și nu mă dezic de observațiile critice și eseistice pe care le-am scris și le-am publicat în cartea mea de eseuri literare „Așchii de spirit” – Cronica, Iași, 2009, în două articole intitulate „Ironie în tragedie” și „Os Domnesc”. Concluzionam astfel: „Ziaristul-poet Dumitru Sârghie îmbracă astăzi haina regală a poeziei autentice. Dincolo de unele ecouri livrești, răsare clinchetul original al unei voci autentice”.

Când fostul meu profesor de filosofie Lucian Ravaru mi-a adus la cabinet aceste două cărți, mi-am îndreptat imediat lupa minții spre incitanta „abcdetc – poeme”, titlu modernist-avangardist. Dacă ar fi fost tipărită în culori diferite, chiar lettrist, dacă ne gândim la curiosul și avangardistul Isidore Isou, vederea interioară mi-a fost șocată imediat, atenționată și de prefața „Poezia experimentală a lui Dumitru Sârghie”, semnată de Paul Aretzu, o atenționare pertinentă și profesionistă, situată în miezul adevărat al tehnicii. Spun experiment aliterativ. Figură de sunet, aliterația, este extinsă, aici, asupra literelor întregului alfabet al limbii române, mai puțin k, q, y și w. Poetul și-a dat seama că acele litere nici nu sunt românești, ci introduse în alfabetul nostru cu sila. Nu au și nu au avut, până acum, spor să creeze familii de cuvinte numeroase în limba română.

O adevărată încântare ne-a provocat acea experiență singulară, pentru că nu se mai poate repeta, ar deveni dexteritate mecanică și ar trece din teritoriul poeziei în cel rebusistic, enigmistic. Spiritul ludic este veridic, dar nu este de căutat neapărat la englezi și irlandezi, ci chiar în folclorul autohton al copiilor români. Îmi aduc aminte că, în clasele gimnaziale, ne frângeam limba spunând: „Stanca, stă-n, castan, ca Stan” sau „Eu pup poala popii, popa pupă poala mea” și altele.

La o primă vedere, s-ar părea că avem de-a face cu absurdul aleatoriu și că lipsa de sens guvernează astfel de creații poetice. Dar, dacă recitim și reflectăm cu mare atenție, ne dăm seama că lucrurile nu stau chiar așa. Dumitru Sârghie acordă sens poetic, sensul fiind calculat, de infiltrație livrescă și, de aceea, va fi acceptat mai mult de oamenii trecuți prin cultură și, de ce nu, prin rebusistică. Și atunci, emoția lirică se declanșează mai riguros și înțelesul se luminează din interior.

De pildă, poemul Anastrofe poate fi considerată o artă poetică, originală, poezia fiind cosmetizare prin suferință a haosului primordial: „Ador amurgul ancestral… / Amar atavic abstrăgând / Anul acesta, an astral, Aleanul artei alinând.”

Sau ideea unui popor dus la distrugere, în epoca actuală: „Nedumnezeu, netot nietzschenian, / Neploditor, nedrept, nefrecventabil, / Ne năpădești, nedrept, neronian, / Neam năruit – noroi neexplorabil”.

Sau „Plecarea pârțului plagiator” dedicată primului-ministru, pe care o să o citesc integral, ca să vedeți ce sens are, gândindu-vă la conotațiile pe care le faceți în minte, după ce s-a pisat la televizor atât de multa lui plagiatură:

„Palpită Ponta, plagiind puternic,
Popcorn prielnic papă poghibala,
Partid privat, periculos, pribelnic,
Pontăluiește practic poleiala.

Pentru proscriși, propteaua preferată,
Pilon puternic pentru pârnăiași,
Pervers păstrând pletora plutocrată,
Postând pomeni: posmagi, pui, papanași!

Prin Patrie, prăpăstii peremptorii,
Pălmașii pupă poala pesedistă,
Ponta privește palid pețitorii,
Partidul pute, pletora persistă.

Poporul pauper pârlește parul
Predestinat, pornit pe prădălăi,
Pocnește, pleosc(!), privind prea-plin paharul,
Persecutând potent pe… pontălăi!

Prin Paradis, pictând pământurește,
Profilul Preanefericitului popor,
Paciurea, patriotul, profețește
Plecarea pârțului plagiator!”

Poetul dă peste imagini grațioase impresioniste: „Soare solitar / Sorește sfârcul sânului sfios” și ne propune zone de lirism pur, ca în poezia ermetică a lui Paul Valery sau Ion Barbu. „Trec turturele tremurânde, triste, / Turnir tantrist, temeinic, temerar, / Târziu, turiste torc triumfaliste, / Teatral, tenorii tună temporar.”

Cartea „abcdetc – poeme” conține apreciabile conotații livrești. Statistica e definitorie pentru cultura literar-filosofică a poetului Dumitru Sârghie: Biblia, „Adam agită acalmia”, „Babilonul bonjurist”, Dan Barbilian (Ion Barbu), sub al cărui registru ermetic stă, Doamna Bovary, epicul erect, Făt Frumos din basmele noastre – „fecior fățarnic”, poemul „Faust” de Goethe – „Fufe fug faustian…”

În general, poetul demitizează ironic aceste aluzii, ceea ce creează un efect plăcut de îngăduință și de acceptare. Vorba poetului: Țata țucă țelina, / Țarul țucă țarina, / Țărunușul țuicărește, / Țigăncușa țâpurește.”

Cam așa e și cu această carte, întoarce sensurile grave în comic și ironie, urmuzism și frântură de limbă, într-o disciplină prozodică suverană, bine strunită și studiată, încât dibuie sensuri majore, prin această copilărie târzie: „Gagarin gulai girează” – „Vrabia mălai visează”.

Al doilea volum de versuri „Căzând spre cer”, titlu oximoronic, cu urme ușoare din primul, ființează printr-o structură triadică Nihil sine deo, Zoon Politikon și Amor vincit omnia. Tematica tot triadică, divinitatea, viața social-politică demagogică de la noi și iubirea, ca sentiment fundamental.

Dumitru Sârghie a reluat unele poeme predilecte din volumul „Sânge și țărână”. Este un romantic deromantizat, conștient că poezia este de origine divină, cu transcendere a spiritului către zonele literate ale absolutului. „Natură moartă în desfrâu / Visează pietrele în râu / Că din granit răsare grâu / Visez și eu asemenea lor / Că îndată am să devin cocor / Să zbor, să zbor și iar să zbor / Cu voluptate și cu spor / Cu aripi verzi, cu aripi fine, / Deasupra stârvului din mine”.

Într-un discurs liric exploziv, ce amintește uneori de ipostaza și retorica păunesciană, descoperim poeme foarte valoroase, cu sunet și cadență folclorică românească: „Mă plimb cu leșul meu de mână”, „Zeul florilor de veac”, „Raiul”, „Iarna maramureșeană”.

Îl felicit pentru aceste realizări lirice și pentru faptul că s-a întors la matricea stilistică a folclorului literar românesc. Deromantizarea se petrece fie prin tensiune și strigăt expresionist, fie prin întoarcerea tonalității grave, serioase, la banalul cotidian, de proveniență postmodernistă. „Vieți de regi și de mișei”, „Sângele curge băltoacă, / Când vecinul îmi dă la moacă, / Însă mie nici că-mi pasă / Fiindcă mă închid în casă, / Cu vecina de la trei, / Totul curge – pantha rei.

Restrângerea antitezei la oximoron marchează stilistica poemelor sale, ceea ce mă determină să-l consider un poet aflat la frontiera unor zări imaginare, neoromantice și transmoderniste. „Și amândoi să ne trezim din vis, / Căzând spre cer, / În hău, privit de jos”.

Mai departe, poetul va merge condus de talentul său, de intuițiile sale, de obsesiile sale, de ceea ce-l hrănește și-i transfigurează sângele și țărâna în poezie adevărată.

Cu aceste două cărți de versuri ce dovedesc inspirație, trudă, răbdare, sensibilitate, poetul Dumitru Sârghie a făcut încă un pas spre cer.»

barlad 35 de ani 1DUMITRU SÂRGHIE:

În definitiv, o carte se mai și dăruiește

«Spunea, cândva, românul absolut Grigore Vieru: „Dor mi-a fost de dumneavoastră, ca unui zid de-o fereastră!” Stau și mă regândesc: ce-am fi fost noi, elevii de ieri, dacă nu am fi avut niște profesori remarcabili care ne-au arătat Calea, Adevărul și Viața și care ne-au condus pe drumul spre lumină. Probabil că am fi fost niște ziduri întunecate, fără uși, fără ferestre și am fi trăit în întuneric până la sfârșitul vieții.

De aceea, această lansare de carte se înscrie pe linia omagiului adus dascălilor noștri de excepție, omagiu adus celor care mai sunt, dar și celor care ne privesc astăzi din cer și pentru care vom vărsa câte o lacrimă. Spunea un filozof chinez că el nu poate vorbi despre cărțile sale nici măcar cât ar putea sta într-un picior. La fel și eu – nu pot vorbi despre cărțile mele… A vorbit despre poezia mea scriitorul și profesorul întru Comunicare, Petre Anghel, cel care s-a ascuns într-o stea. Cu el mi-am pregătit teza de masterat. Îl prețuiam și mă prețuia în aceeași măsură. Despre poezia mea, au mai vorbit Marian Drăghici, redactor-șef adjunct la Viața Românească, Paul Aretzu, fost secretar la Uniunea Scriitorilor și alți mulți oameni de cultură cărora le mulțumesc.

Văd aici în sală pe d-l Păvălașcu, profesorul nostru de „limba gimnastică” și îi spun că despre cărțile mele a vorbit și Varujan Vosganian. El este un mare scriitor, dar e un om politic minor. Păcat!

Vă mulțumesc tuturor că ați venit astăzi aici și nu am să comentez motivele pentru care unii dintre colegii noștri n-au putut veni. Poate că au probleme… Dumnezeu să-i ajute!

Spunea, recent, președintele Klaus Iohannis, când și-a lansat a doua carte: „În definitiv, o carte se mai și vinde!” Eu sunt mai generos decât Neamțul și spun: „În definitiv, o carte se mai și dăruiește!” Poftiți la autografe, dragi prieteni!»

LINIA ÎNTÂI


RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments