Trăitoare într-o lume „în care nimeni nu vede formele străzii/ din trupuri și gânduri”, doamna profesoară Elena Damian surprinde diafan, în lirica domniei sale, lumea unui colecționar de vise, care „a inventat neastâmpărul florilor de lotus”, decretând: „sunt mai frumoase femeile care citesc”.
Așa cum unii descoperă iarba fiarelor, Elena Damian găsește, miraculos, „cuvântul care desparte două vieți/ în fum și icoane cu margini de aur”, autoarea ilustrând, prin vers, „profeția unei dimineți albastre”, când, metafizic, „dintr-un spic de grâu coboară o femeie”.
Un vânător de iluzii doarme „în vise fugite de acasă”, un somn transcedental, dogmatic, pe care îl practică și muzele care „nu se supun”.
Trăim vremuri în care „zi de zi/ lumea se rupe în suflete mici” și când „pescari de suflete căzute” fac oglinzile să plângă, atunci când îi privesc pentru ultima dată.
În fond, conchide Poeta, viața trebuie fentată, căci, până la urmă, „în livada cu vișini (a lui Cehov – n.r.!)/ ne vom pierde pe drum/ monumental de simplu”.
La mulți ani, Elena Damian!
Dumitru Sîrghie
Alții nu au timp
privesc o floare
în nebunia zilelor de mai
aceleași chipuri, șabloane blamate.
mergeau pe stradă decolorate.
firave ca boabe de rouă prinse pe o pânză de păianjen,
forme de trupuri s-au rupt de gânduri
și când petalele se închid, albastre, efemere.
rămân cu lumea mea,
în care nimeni nu vede formele străzii
din trupuri și gânduri,
prea somnoroase să umble cu ochii deschiși,
ascunde povestea și fugi sub umbrelă
de soarele crud sălbatice chipuri
se răscolesc în negru brutele,
totuși mai vine noaptea
și visceral te proiectez pe tine
din două șoapte, din trei petale și un vis.
Poezie naivă
cred că toate momentele pe care ne e teamă să le trăim
se strâng într-o fabrică din lemn de salcâm,
acolo așteaptă un colecționar de vise,
se adună tot mai multe
și ca să nu se stingă rând pe rând
a inventat neastâmpărul florilor de lotus,
așa cred eu că supraviețuim
culegători de clipe netrăite
și totuși noi ne îndepărtăm.
uneori încerc să scriu o poezie
ce bine ar fi dacă ne-am naște doar ca să iubim.
Femeile de hârtie
le poți spiona
on a toujours le droit
avec une femme de papier maché.
singura dată când ne amintim
că sunt mai frumoase femeile care citesc
e când ajungem la ultima pagină
și faci o listă ca să nu mai uiți
la unu la doi si la trei
repetă
în ochii lor poți citi o mie de povești pe zi,
singura dată când nu te sinucizi
în mai multe tranșe aproape umane
e când promitem că va mai fi o carte.
înapoi
un personaj eliminat din joc,
peretele galben tresare stângaci
poate nici nu e al ei desenul din palmă.
mai mult sau mai puțin
intempestiv ca o ploaie de vară
cu aforisme rupte de lume,
pe sub pachete de țigări și sticle sparte
cu țipete sinistre și râsete isterice
detestabil.
cuvântul care desparte două vieți
în fum și icoane cu margini de aur,
visez în altă parte
creaturi din praf se târăsc pe sub pernă
vechea casă nu doarme niciodată.
Despre mere și stele
din spectrul unui singur vis
debusolat ca un turist străin,
pe un drum de sticlă
am construit un paradox
la fel de simplu și absurd.
ca o gaură de vierme într-un măr glazurat
din cioburile unui suflet trist
am atârnat o stea
pe umbrele din pașii tăi
ca profeția unei dimineți albastre,
din ceașca de cafea
te-ai răspândit în mine
într-un suspin din răsărit,
am adormit un ultim dor de necuprins
exagerat de interzis
și te-am visat.
fără să știu la ce visez
deschide ochii si întinde mâna
din spic de grâu coboară o femeie.
Poveste
pe sub pământul din toamnă de crengi
mergea șchiopătând un iepure alb,
era dimineață în scorbura veche
pe geam se vedeau castane și umbre
din aburi de lapte în petale de soare,
pe jos lâncezeau amintiri și enigme
furate, uitate, căzute în capcană.
încă dormea vânătorul
în vise fugite de acasă
Strania voce a unui pește de apă dulce
de șapte ori
în șapte vieți
a plâns pe versuri fără rimă
sirena de catarg legată.
atât de simplu
aș vrea și eu
să fiu o poezie scrisă de tine,
uneori muzele dorm prea mult
dacă nu se supun
le amintesc revoluția franceză
dans la nuite
toutes les efemerides etranges au tours de nous
mai absurd nu are cum.
de aici nu mă mai șterg
et Vive la Revolucion!
Fără glas
în singurătatea nopților fără somn
te sălășluiești în mine.
e o călătorie spre casa
în care nimeni nu doarme
privește-mă din altă viață
te scriu pe tine
semilună albă
într-un pahar de porțelan.
e zgomot sub pardoseala din granit
încă nu am abandonat
zi după zi
lumea ne rupe în suflete mici.
mai spune-mi o dată
și poate am să cred.
La graniță
cutii sigilate cu mâna la gură,
patrule nocturne sunt surde și oarbe
era un joc de copii din stele și soare.
defilau pescăruși
fugeau pescari de cântece căzute
în larma unei dimineți impermeabile,
pe care o savurau cu somnifere
a plâns oglinda când i-a privit ultima dată.
mai spune-mi o poveste
mai ține noaptea lângă tine.
total nepregătiți zâmbesc
în explicația nevinovată a unui mare savant
când a descoperit pete de cerneală pe hârtie
și a zis să fie război.
copilul se uită la cerul de azi
reinventează scrisul de mână
se prinde blestemul de gardul din sârmă ghimpată
cinci degete la o mână și o bătaie de inimă în piept.
Hai!
hai să fentăm viața
tu, cel care nu mă numești niciodată
cu senzorii dezactivați
până uităm cine a lăsat lumina aprinsă.
în livada cu vișini
ne vom pierde pe drum
monumental de simplu
…cum va arăta lumea fără noi?
vom regăsi magnific
prima secundă din ultimul dans
cu sentimentele în infraroșu
și un ghid practic neinventat.
