AcasăEditorialEminescu, Poetul-Neam, în viziunea lui Pan. M. Vizirescu

Eminescu, Poetul-Neam, în viziunea lui Pan. M. Vizirescu

Dăltuitor de versuri, cu penelul înmuiat în tradiție și românism, atașat valorilor lirice naționale ale gândirismului, care a reprezentat, în epocă, „vârsta de aur a literaturii române”, cum spunea marele stilist și literat Dumitru Caracostea, Pan. M. Vizirescu, cândva „profesor de emoții estetice”, la Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din așa-numita Mecca a românilor, Cernăuți, nu putea să treacă cu vederea, în scrierile sale, geniul lui Eminescu.

Simțea nevoia clarificatoare și pe înțelesul tuturor, să disece rostul pe pământ al poeziei Luceafărului, să precizeze înălțimea piedestalului pe care se află poezia acestuia, în raport cu cea a altor creatori de literatură românească, el însuși despicând luminișuri în filosofia liricii eminesciene.

„Beția de visuri” a lui Pan cu Eminescu este una deplină, fără rest: „Am băut ast’ noapte – eminesciană – / Cupa mea de visuri, cu tării de nard. / Fie din risipa geniului-mireasmă, / Întru poezia pentru care ard” Ori: „Ca el n-o mai fi / altul n-o mai fi. / Eminescu – Timp / mai sus de Olimp”.

Citind versurile lui Pan. M. Vizirescu închinate lui Eminescu, realizezi că sublimul naționalism și romantismul conservatorist generate de Luceafăr, prin gândirea și opera sa, au făcut un arc în răstimp, sărind cu o oarecare dezinvoltură istorică peste simbolismul franțuzesc al lui Macedonski și al unora dintre adepții săi (ei înșiși fiind înalte repere literare), poposind în tabăra gândiriștilor, acolo unde funcționau, la cote incandescente, mai întâi, Cezar Petrescu, apoi Nichifor Crainic, Aron Cotruș, Dan Botta, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu și ultimul gândirist, Pan. M. Vizirescu, care au înveșnicit miraculos spiritul românesc, cel puțin până la venirea tancurilor sovietice, pe care Pan. M. Vizirescu le văzuse în funcțiune, la Stalingrad, el fiind atunci și reporter de război, delegat, pe frontul antisovietic, de Guvernul Antonescu.

Așadar, Eminescu circula prin sângele albastru al lui Pan. M. Vizirescu, fapt pentru care acesta îl invocă în următoarele versuri: „Aduceți calul cu suflare de foc / Să bată din picior năzdrăvan. / Voiesc a pleca astăzi cu Eminescu / într-un codru bătrân moldovan.”

Pan. M. Vizirescu îl consideră pe Eminescu un „Copilandru cu umblet stingher”. Eminescu cutreieră, prin cerurile de vis ale lui Pan. M. Vizirescu, cel care, ca și poetul național, a fost interesat de misterul și mirajul Cosmosului, al Cosmosului-Cosmos și al Cosmosului-Suflet, al Sângelui, al Etnicului. Iar visul lui Pan, ca-n „Poemele luminii” lui Blaga, îi sporește taina, nădejdea și candoarea nădejdii, că poate, cumva, să-și ducă, asemeni lui Eminescu, Crucea Izbăvirii, până la capăt. Dar, aici, în loc de Cruce, în poezia lui Pan apare o ladă. O povară, o dulce povară, care, în fond, tot o Cruce este.

Volumul „Poeme” (1982), semnat Pan. M. Vizirescu, conține un întreg capitol dedicat lui Eminescu (Poetul-Neam), în care sunt evocate Teiul lui Eminescu, Veronica Micle, statuia lui Eminescu, „freamătul de codru”, din poemele Luceafărului, „timpul luminii și talantul ispășirii” eminesciene, așa cum măreția lui Eminescu este evocată și în „Sunet peste culmi” (1985), „Călătorie de taină” (1988), cărți publicate, până la Revoluție, precum și celelalte publicate în perioada postdecembristă: „Mi se oprise timpul” (1995), „Prinos de lumină și har” (1995), „Țărmul însingurării mele” (2002), „Orizonturi lirice” (2003) și „Armonii inedite” (2003).

„Lada lui Eminescu”, în care întâiul poet al neamului încăpea, împreună „cu scrisul din sine”, cu manuscrisele, „ce se înmulțeau ca niște moșii”. Și, Doamne, „cu cât poetul creștea”, lada devenea „tot mai grea”, fiindcă acolo încăpuse și Țara cu întregul ei tezaur. O fi vorba de „Cloșca cu puii de aur”? Nu știm exact, dar ne place să credem că acolo s-a gândit patriotul Pan. M. Vizirescu.

Lirism limpede, creștin, plasat în zona metafizicii, vers clasic fără prețiozități inutile, așa-zise moderniste, melancolii și visuri remanente, patriotism nedisimulat – iată imagini ale ethosului, etnosului și peisajului patriei, o geografie lirică, pe care Pan. M. Vizirescu o configurează în versurile sale dedicate lui Mihai Eminescu, poetul-lumină, în care el se regăsește „oricât ar fi de mic și de smerit”, în „bordeiul” lui tainic, în care încape „toată suflarea românească”. Pan. M. Vizirescu simte, prin duhul eminescian, întreaga ființă a Țării, cuprins fiind „cu ramuri de frăție” și orânduindu-și cărarea, după vorba străluminată a lui Eminescu.

Dumitru Sîrghie

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments