Între Dumnezeu și neamul său
Prin iureșul stârnit în lacul codrilor albastru, care poate simboliza de fapt întinderea spațiului românesc, valurile generate de piatra aruncată de globaliștii lumii ne „susură” cu dispreț „necesara” includere a lui Eminescu în categoria persoanelor indezirabile, ca o tragică ironie a „libertății” actuale de a ne întoarce în anii “50 ai comunismului, în încercarea disperată a semidocților de serviciu ai noii ordini mondiale de a șterge astfel urmele cele mai adânci pe care genialitatea lui Eminescu ni le-a lăsat, în prea grăbita sa trecere, pe pământul sfânt al unei țări a cărei identitate națională a plătit-o cu vitejie, așa cum a făcut-o cândva și celălalt Mihai al istoriei noastre, până la sacrificiul suprem.
Astfel, de pe culmile cele mai înalte ale cugetului, poetul nepereche Eminescu a fost, la fel ca și un rege în mijlocul luptei, eroul care, lovind fără milă cu Spada Cuvântului, întru adevăr, a afirmat, impus și apărat cetatea, limba, neamul și credința strămoșească (ortodoxă). Fără să țină cont de consecințe, ca o sfidare a unei posterități în care numai neghiobii își imaginează că sunt și ei genii, Eminescu a cântat în versurile sale simțăminte umane fabuloase care se ridică deasupra granițelor rațiunii și, identificându-se în cel mai înalt grad posibil cu aspirațiile poporului român, a trăit ca nimeni altul durerile neamului, a îndurat și și-a asumat toată complexitatea suferințelor românilor și a neamului său asuprit de străini. Emoția profundă prin care Eminescu și-a exprimat liric dragostea față de gloria românilor de-a lungul istoriei, în ciuda faptului că UNESCO a și emis o rezoluție specială în 1988 la Paris (prin care se proclama omagierea la nivel mondial a centenarului morții lui Eminescu, motivându-se „grandoarea și frumusețea operei sale”), îi „deranjează” astăzi pe niște inculți „oficiali” care și-au propus să ne determine prin orice mijloace să nu mai fim nici români, nici creștini, nici sensibili! Vor să fim chiar, de s-ar putea, reduși definitiv la tăcere, umilință și necinste…
Împotriva unor asemenea „lideri” naționali s-a ridicat sufletul de foc al lui Eminescu, identificându-se în profunzimi lirice inegalabile cu tot ce are mai curat și mai nobil poporul român, cel atât de trădat și batjocorit de conducătorii săi. Iar războiul lui Eminescu, cu toți troglodiții acestui veac de pripas, continuă acum prin cei care ne asumăm o declarație publică izvorâtă din cele mai profunde convingeri afective: EMINESCU, TE IUBIM! Miza acestei lupte a noastre, ca o mărturie de credință, constă în înțelegerea deplină a faptului că scoaterea preconizată a lui Eminescu din conștiința publicului înseamnă, în fond, o „palmă” catastrofală dată poporului român prin pierderea identității noastre naționale. Și a demnității…
Nașterea și educația religioasă
Pentru că mulți nu știm prea mare lucru despre viața și concepțiile celui inspirat supranumit „luceafărul poeziei românești”, Mihai Eminescu, iar în prezent se fac eforturi de blamare și discreditare a memoriei sale, este bine să știm că poetul nepereche – de departe cel mare scriitor român și unul dintre cei mai mari poeți ai lumii – s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, într-o familie de țărani evlavioși din nordul Moldovei. Mihai a văzut lumina zilei, pe care avea să o perceapă cu o intensitate de cuget răsfrântă în veșnicie, într-o familie cu 11 copii (el fiind al 7-lea născut). A fost botezat ortodox, în biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Botoșani, eveniment la care a participat și maica Fevronia, stareța mănăstirii Agafton. La această biserică s-a pus, în 1979, o tăbliță cu textul „În această biserică a fost botezat, în ziua de 21 ianuarie 1850, Mihai Eminescu”. Și astăzi pot turiștii să vadă cristelnița de la botez (la biserica veche din Ipotești), precum și lingurița din care a primit poetul Sf. Împărtășanie (păstrată la Casa memorială din Ipotești)…
În profunzimile intimității lui, viitorul mare gânditor a beneficiat de un fond religios congenital, etalat în opera sa cu o savoare a lucidității și a simplității cum nu ne-a fost dat să cunoaștem, tocmai datorită răsfrângerii ereditare pe care a moștenit-o de la înaintașii săi. Căci atât tatăl său, Gheorghe, cât și mama sa, Raluca, au avut în neamul lor predecesori cu credință, frică și iubire de Dumnezeu: un dascăl bisericesc, un epitrop, monahi și monahii (dinspre mamă, în ascetismul ortodox, s-au călugărit doi frați, trei surori și o verișoară). Statornicia lor în credința specifică neamului românesc, în Ortodoxie, se relevă și din faptul că înaintașii dinspre tată ai poetului Eminescu au fost transilvăneni imigranți dincoace de Carpați (pentru că s-au împotrivit uniației cu catolicii), ca să nu mai vorbim de faptul că însăși părinții lui erau credincioși… Și, cum este și firesc, s-au îngrijit să le transmită și copiilor dragostea față de cele sfinte. Așa se explică și de ce, la stăruințele soției sale Raluca, Gheorghe Eminovici (tatăl lui Eminescu) a cumpărat biserica vecină moșiei de la Ipotești (cum menționează și academicianul George Călinescu), a adus acolo un preot pe cheltuiala sa și a înzestrat biserica cu odoare, cărți etc. În ea îl ducea mama sa încă de mic pe Eminescu, în duminici și sărbători, cum spune și cunoscutul eminescolog C. Botez. Mai târziu însă, Mihai avea să meargă singur, intra în biserică și, la ore când nu se oficia Sf. Liturghie, contempla icoanele, cerceta cărțile etc. Este important de menționat că în partea de la altar a acestei bisericuțe ortodoxe vechi, de la Ipotești, a fost înmormântată în 1876 mama sa Raluca (mormânt la care poetul, cum reiese din poezia „O, mamă”, resimte chemarea tainică a mamei) și, în 1884, tatăl său Gheorghe.
„Sămânța” credinței, pe care părinții i-au sădit-o cu grijă, a rodit în sufletul lui Eminescu. De aceasta ne convingem atât de mișcător din literatura de geniu, impregnată de adierea mângâietoare a harului, a celui care a fost încărcat de povara unei dureri naționale care poate fi înțeleasă drept sacrificiu de sine în numele iubirii de oameni. Ca dovadă cât de mult a îndrăgit poetul Biserica, dar și cât de mare respect a avut față de învățătura religioasă insuflată de părinți și, în general, de vrednicii noștri strămoși, Eminescu a „cules” cu hărnicie nectarul haric al mănăstirilor ortodoxe cercetate și ni l-a dăruit nouă sub formă de balsam artistic: datorită prezenței lui în aceste „cerești casteluri de-a lui Hristos”, cum avea să denumească mănăstirile în poezia „Închinare lui Ștefan cel Mare”, Eminescu ne-a dăruit creații minunate precum „Călin-file de poveste”, „Făt-Frumos din tei” (scrise după ce le-a vizitat pe mătușile sale, călugărițe la mănăstirea Agafton), „Singurătate” (scrisă la mănăstirea Râșca, unde a stat câteva luni într-o chilie), „Sărmanul Dionis” (are ca personaj principal pe călugărul Dan) iar nuvela „Cezara” începe cu o acțiune la o mănăstire…
Că Eminescu se ruga și scria la multele mănăstiri pe la care trecea (Humor, Putna, Voroneț, Cernica, Snagov, Căldărușani, Văratec, Neamț etc) ne-o confirmă și mărturia monahiei Agafia din lucrarea „Convorbiri duhovnicești”, scrisă de vrednicul de pomenire părintele Ioanichie Bălan: „Venea (Eminescu – n.a.) regulat în fiecare vară (…) se ruga în biserică… asculta cântarea maicilor de la strană. Îi plăcea cum cântă. Era totdeauna singuratic. Venea mereu singur. Apoi, se ducea aproape de mănăstire, pe un deal în pădure, unde este o poiană frumoasă, liniștită. Medita… scria poezii, asculta clopotele mănăstirii. Seara se întorcea… se ruga, mânca ceva și se culca. După ce s-a îmbolnăvit, nu mai venea așa des. Dar maicile… plângeau și dădeau slujbe la preoții mănăstirii pentru sănătatea lui… Iar după ce a murit Eminescu, maicile îi făceau regulat colivă și parastas la biserică, în fiecare sâmbătă”. Pe unde mergea, Eminescu nu uita să frecventeze bisericile: la Iași a locuit cu Ion Creangă la mănăstirea Golia, când a venit prima dată în București a stat la mănăstirea Calmata, iar la Cernăuți, cum ne confirmă Gala Galaction, mergea regulat la Catedrala ortodocșilor de aici.
Admirația lui Eminescu pentru frumusețea aparte a trăirii pure, din spațiile monahal-ascetice, se observă și din următoarele sale versuri: „Și-n odăile înalte din frumoasa – monastire / Sunt pe muri tablouri mândre, nimerită zugrăvire… a credinței din bătrâni” (poezia „Memento mori”); „Sufletul întreabă inima cu dor / Va fi mănăstirea cu zidiri cernite, / Cu icoane sfinte și îngălbenite” („Care-o fi în lume…”); „O (exclamă „fantasticul ascet” – n.a.), vino acolo-n scorburi ca să-ți arăt fereastra / Pe care umbra blândă ieri noapte a venit” („În vremi de mult trecute…”).
Bogăția de idei a lui Eminescu, prin care „cercul strâmt” al rațiunii a fost depășit de credința cea veșnică, a reușit să înalțe, pentru mai bine de un secol, în binemeritate critici aspre adresate tuturor impostorilor, simțirea a tot ce are mai sensibil națiunea română… Privindu-ne vizionar prin ochii sacralității, de pe un pisc la care alții nici măcar nu îndrăznesc să viseze, Eminescu stă neclintit ca un „ghimpe” (și mai puternic, la figurat, decât bomba atomică) în calea marșului desacralizant la care participă pigmei din „toată floarea cea vestită a întregului Apus”, având ca dublu scop să ne fure sufletele și să ne transforme pe toți în niște damnabile „unelte vorbitoare”…
COSTEL NEACȘU,
consilier parlamentar
