AcasăOpiniiEMINESCU, TE IUBIM! (III)

EMINESCU, TE IUBIM! (III)

Elogierea Preasfintei Fecioare

Chiar dacă în actul de creație simțim în profunzime cum fulgerele de foc ale inspirație ne risipesc orice temeri, în adierea atât de blândă și duioasă a harului, ne încearcă iscoditor o umbră de neliniște  că nu iubim îndeajuns, că nu avem mai multă credință în Dumnezeu, în dorința de a ne ridica cugetul undeva deasupra specificului naturii umane și a ne destăinui cu o undă de „resemnare” implorabilă: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Mc. 9, 24)! Bineînțeles că și Eminescu, în „evadarea” atât de solitară din sfera deșertăciunilor, s-a aflat câteodată în această situație de frământare duhovnicească extremă a existenței și, din prea-plinul sentimentelor sale curate, de supravenerare, a cerut în rugăciuni ajutorul Luceafărului preasfânt dintre Dumnezeu și oameni, Maica Domnului, Mijlocitoarea noastră la Fiul Său Cel preaiubit. Și așa avea să scrie, atât de frumos, poezia „Răsai asupra mea”: „Răsai asupra mea, lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; / O, maică sfântă, pururea  fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină; / Privirea, ta de milă caldă, plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară. // Străin de toți, pierdut în suferința / Adâncă a nimicniciei mele / Eu, nu mai cred nimic și n-am tărie. // Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința / Și reapari din cerul tău de stele; / Ca să te-ador pe veci, Marie!” Îngenuncheat, cu întreaga-i tandră noblețe a ființei sale, dar și în numele nostru, Eminescu o roagă pe Maica Domnului, Crăiasa pe care și-a ales-o, să ne fie zid ocrotitor întru mântuire: „Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te, / Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Și zid de mântuire , / Privirea-ți adorată / Asupră-ne coboară, / O, Maică preacurată / Și pururea Fecioară, / Marie! // Noi, cei din mila Sfântului / Umbră facem pământului, / Rugămu-ne-ndurărilor, / Luceafărului mărilor; / Ascultă-a noastre plângeri, / Crăiasă peste îngeri, / Din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, Maică preacurată / Și pururea Fecioară, / Marie!

costel neacsu 598xp44w
Costel Neacșu

Totodată, când Eminescu a scris poezia „Atât de fragedă” (transpusă pe inspirate note muzicale, captivant cântate de grupul „Mondial”, în acorduri din a căror tonalitate diafană răzbate suav solemnul și îndureratul dar al neînsingurării), Eminescu „visa frumos” la ziua când mireasa sufletului său va preînchipui în limite cuvioase „icoana” de-a pururi feciorelnică a Maicii Sfinte, înțelegându-se prin aceasta faptul că rațiunea supremă a teologiei iubirii interumane presupune ca bărbatul să se raporteze la „aleasa inimii” lui ca și cum ar avea-o în față pe însăși Preasfânta Fecioară: „O, vis ferice de iubire, / Mireasă blândă din povești (…) / Mireasa sufletului meu / Ș-o să-mi rămâi ca o icoană / A pururi verginei Marii, / Pe fruntea ta purtând coroană – / Unde te duci? Când o să vii?”. Nu-i așa, stimați cititori, că sensul pur al căsătoriei, dintre un bărbat și o femeie, nu poate fi conceput dacă, așa cum gândea și Eminescu, cei doi îndrăgostiți nu privesc, sfânt, în aceeași direcție?

În slujba Bisericii și a românilor

Înmiresmat de har, la umbra nectarului dulcilor cazanii, Eminescu a sintetizat în cel mai înalt grad al conștiinței esența naționalismului românesc și, printr-un travaliu de misionarism teologic fără precedent în cultura noastră națională, a invocat cu tărie rolul Bisericii strămoșești, al Ortodoxiei, în apărarea drepturilor românilor încălcate de vrăjmașii asupritori austro-ungari și în unirea românilor de pretutindeni. Revendicând pentru Biserica Ortodoxă misiunea istorică de a fi școală a poporului, ca „una ce păstrează limba și națiunea și e prin aceasta cea mai înaltă instituție de cultură”, poetul nostru național a pledat în scrisul său pentru tipărirea de cărți și circulația lor în spațiul intra și extracarpatic, chemându-i pe toți românii la o orientare religioasă sănătoasă și la ascultarea față de nobila misiune a mitropoliilor. Cu alte cuvinte, după cum afirmă cunoscutul eminescolog și academician George Călinescu, Eminescu a avut întotdeauna „stimă pentru Biserica Ortodoxă”. Pentru meritele istorice ale ierarhilor acesteia, ale unor vrednici domnitori ortodocși ai neamului nostru, Eminescu avea să invoce, atât de sugestiv, unicitatea și suveranitatea Bisericii Ortodoxe: „Biserica? Creațiunea aceasta eminamente națională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească, biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, Maica Spirituală a neamului Românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului, Ea, care domnește puternic dincolo de granițele noastre și e Altarul de mântuire națională a țării (ziarul Timpul, VII, nr.63, 1882); „Bisericile și domnii noștri au… pus a se traduce cărțile bisericești în limba română, au introdus limba poporului în Biserică (…) Din acel moment, trăsătura de unitate a devenit și a rămas limba, naționalitatea și Biserica” (ziarul Timpul, V, 22 ian.1880)… Iată așadar că Eminescu a prevestit, cu aproape de jumătate de secol înainte, deși astăzi suntem „asaltați” de considerațiile nedrepte prin care „istoricul” Lucian Boia și discipolii lui își dau și ei cu părerea cum că unirea Transilvaniei cu România la 1918 a fost un rezultat „spontan” (neașteptat, surprinzător!) și nu expresia unei voințe naționale (pentru care de altfel și-au dat viața în război în jur de 200.000 de soldați români), Marea Unire a românilor de la 1918!

Foarte ilustrativă este și pledoaria pe care poetul nostru național o făcea, ca unul ce a înțeles perfect simbioza dintre Biserică și popor, în lupta sa pentru unitate și neatârnare, când se identifica pe sine cu asupriți din Bucovina și Transilvania, implicându-se în apărarea Bisericii cu condeiul său atât de tăios: în 1876 critica faptul că administrația austriacă suprima autonomia Bisericii Ortodoxe din Bucovina (considerând-o ca fiind „o atârnare eretică, contrară canoanelor ritului răsăritean și cea mai nedreaptă înrâurire asupra credințelor poporului”, invocând totodată argumentul istoric conform căruia mitropolitul Bucovinei să nu mai fie impus de Viena, deoarece „după Scriptură și canoanele bisericii răsăritene se aleg… Singură Mitropolia Moldovei și a Sucevei e… suverană” – Opere, IX, ed. Academiei Române, 1980, pg. 259); în 1880, în contextul în care mitropolitul Simeon era înscăunat ca mitropolit al Bucovinei, îi adresează un „îndemn mai mult către poporul său românesc”); iar în 1871, cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la sfințirea mănăstirii ortodoxe Putna, locul unde se găseau „scaunul domniei vechi…, acolo sunt moaștele celor mai mari dintre domnitorii români, acolo Ștefan, zidul de apărare al creștinătății” (Opere, IX, pg.249), Eminescu a conceput o scrisoare de invitație la ceremoniile consacrate comemorării lui Ștefan cel Mare: „În ziua de 15/27 aug. a.c., românii în genere serbează ziua Sfintei Maria, vergina castă și totuși mama care din sânul ei a născut… pe martirul omenimei lănțuite, pe Crist (…) am proiectat a sărbătorii cu toții ziua acelei sfinte (…) de aceea vom ști să dezvoltăm această zi într-o sărbătoare națională în memoria lui Ștefan cel Mare. De sine însuși, această sărbătoare religioasă e și națională, căci locașul dumnezeiesc monastirea Putna e fondată de erou, și acolo zac oasele sale sfinte (…), căci trecutul nostru nu e decât înfricoșatul coif de aramă al creștinătății…, Crist a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirei, Ștefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost eliberatorul, celălalt apărătorul evangheliei ei. Vom depune deci o urmă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, a românului mare… Un pelerinagiu de pietate către trecut” („Eminescu…”, Ghe. Buzatu, Iași, 1988, pg.543-544).

Poetul nu a rămas indiferent nici la suferințele românilor din Transilvania, implicit la Biserica Ortodoxă de aici, mai ales că în 1867 se instaurase dualismul austro-ungar. Solidaritatea lui Eminescu cu acești români oropsiți se observă din venerația sa față de mitropolitul ortodox Andrei Șaguna (a participat la Alba Iulia la o ședință a Astrei prezidată de acesta, iar în 1877 l-a „gratulat” pe conducătorul revoluției maghiare pașoptiste Kossuth cu apelativul „faimosul agitator”, în condițiile în care liderul maghiar îl catalogase pe Șaguna într-o scrisoare ca „trădător amăgitor al patriei… fățarnic și mincinos”), din reproducerea unei scrisori trimise fruntașului ortodox Partenie Cosma, în care se vorbea despre editarea cărților bisericești în Transilvania („nobile misiuni între Mitropolia românească din Transilvania și Mitropolia Bucovinei și întreg episcopatul românesc”), din chemarea românilor la orientare religioasă sănătoasă în Transilvania („Noi, poporul latin de confesiune ortodoxă suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit (…) vrăjmașii noștri oricare ar fi ei, ne vor găsi uniți și tot atât de tari în hotărârile noastre ca și în trecut” („Eminescu…”, op.cit., pg.446), dar și din articolele vizând înmulțirea școlilor în parohii, sau cu precădere din protestul energic pe care l-a făcut împotriva guvernului de la Budapesta, în scopul maghiarizării românilor ortodocși din Transilvania, măsura fiind cu totul anacronică unei Europe civilizate aflate în plină epocă a naționalităților: „Până ce domnii maghiari vor pretinde a-i maghiariza cu de-a sila, 10 milioane de guri și 10 milioane de inimi vor striga în contra Austro-Ungariei, căci politicește putem fi despărțiți, dar unitatea noastră de rasă și de limbă e o realitate atât de mare și de energică, încât nici ignoranța, nici sila n-o pot tăgădui. Ei, să nu fi trăit Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta 70 cu eroii și cugetătorii ei, vă puteați bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai poate (…) Dacă de la anul 1000 după Hristos până în ziua de astăzi n-au putut s-o  facă (maghiarizarea – n.a. ) – în curs de 900 de ani aproape, cu sângeroasele încercări ale regilor de-a topi într-o religie și într-o limbă toate naționalitățile -, vor face-o astăzi în chiar epoca naționalităților, vor face-o astăzi amenințând cu pumnul cele trei mari grupuri etnice ale Europei, latini, germani și slavi, a căror creațiune este Europa însăși cu toată cultura și civilizația ei? (…) maghiarii nu se pare că nu fac, în acest moment de cumpănă pentru Europa, decât a-și crea pericole de prisos acolo unde ele nu existaseră și-a ignora pericole adevărate, care vin din cu totul altă parte.” Pe baza unor astfel de raționamente, de ordin național, Eminescu l-a felicitat pe mitropolitul Miron, „al românilor răsăriteni din Ardeal”, pentru acțiunile sale împotriva tendinței maghiarilor de asuprire a românilor ortodocși din Ardeal (Mihai Eminescu, Opere, XIII, București, 1985, pg.63/90).

COSTEL NEACȘU, consilier parlamentar


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments