AcasăOpiniiEMINESCU, TE IUBIM! (IV)

EMINESCU, TE IUBIM! (IV)

Teologul

În emoțiile adânci din metaforele sale înalte, nemaiîntâlnite, Eminescu a reușit să ne cucerească inimile cu „armele tainice” ale unui limbaj impregnat eminamente de o simbolistică religioasă „devastatoare”. De altfel, este de domeniul evidenței că, pentru acuratețea unor exprimări cât mai fidele, pe măsura sensibilității sale pure, Eminescu a recurs de fiecare dată la semnificații sacre începând chiar cu prima parte a textului biblic, astfel ducându-l pe cititor cu gândul la privirea înduioșătoare către Rai a protopărintelui nostru Adam (poezia „O, dulce înger blând…”), la sufletul mare și îndrăzneț al lui Moise, prin a cărui „limbă inspirată” ni s-a prezis venirea Mântuitorului lumii (poezia „Tăceți! Cearta amuțească…”), la „regii Iudeei” dintr-o „biserică măreață” cândva, pe vremea când David se ruga în genunchi, cu inimă înfrântă și smerită, ca „să-i ierte Domnul osânditul lui păcat”, iar înțeleptul Solomon, făcând prin glasul lirei „să răsune o psalmodică gândire”, reușea atât de frumos să „Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet,/ El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină”, tocmai ca să evidențieze mai bine faptul că, îngropați fiind cu toții sub ruinele Templului din Sion, „Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri (…) / Jidovimea risipită printre secoli rătăcește” (poezia „Memento mori”). El ne arată nouă, românilor, că adevărata Cale, deschisă lumii întregi prin Jertfa și Învierea lui Hristos, este Biserica creștină, descrisă în ziarul „Timpul” ca fiind „asilul de mântuire națională unde românul nu are stat (…) Biserica și domnii noștri (ortodocși – n.a.) au combătut Reforma cu armele ei proprii. Au pus să se traducă cărțile bisericești în limba română, au introdus limba poporului în Biserică și stat, în locul celor străine (…) Biserica a creat limba literară, a sfințit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice și de stat”.

costel-neacsu 598xp44eee
Costel Neacșu

Este deci de netăgăduit, pentru cine îi citește cu atenție opera, că Eminescu a fost înzestrat de Dumnezeu cu o bogată simțire religioasă, concretizată într-o excelentă cunoaștere a sensurilor dogmatice ale Teologiei. Termenii folosiți de el sunt cum nu se poate mai concludenți: preoți (în poezia „O, adevăr sublime…” spunea: „Preoți cu crucea-n frunte… / Voi sunteți sarea lumei, formați inima ei”, iar în poezia „Cum universu-n stele” afirma: „Aveam gândiri de preot și-aveam puteri de regi”); altare (în poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” scria: „Îngerul iubirii, îngerul de pace / Guste fericirea raiului ceresc / Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare, / Dulce Românie, asta ți-o doresc”); sfinți (în poezia „Memento mori” scria: „Unde sfinții se preîmblă în lungi haine de lumină”); icoane (în poezia „Care-o fi în lume…” se întreba: „Care-o fi în lume și al meu amor? / Sufletul întreabă inima cu dor / Va fi monastirea cu ziduri cernite, / Cu icoane sfinte și îngălbenite”); clopote (în poezia „Ecó” auzea cum „toaca răsună mai tare – / Clopotul vechi împle cu glasul lui sara”); colinde (în poezia „Colinde, colinde…” simțim freamătul hibernal la bucuria întâlnirii cu versurile: „E vremea colindelor (…) / Se bucur copiii, / Copiii și fetele, / De dragul Mariei / Și-a Mântuitorului / Lucește pe ceruri / O stea călătorului”); îndolieri (în poezia „Un roman” spunea: „M-aș arunca în doliu să cad o vecinicie”); înmormântări (în poezia „Geniu pustiu”); tămâieri (în poezia „Făt-Frumos din tei” a folosit expresia „în fum vânăt de tămâie”); prohoduri – sfințiri de apă (în poezia „Floare albastră”  nuanța: „Dar nu-i prohod – sfințire de-apă, / Pe uliți lumea să nu-ncapă”) etc. Evident, din terminologia eminesciană nu lipsesc, nici referirile la ierarhii Bisericii, cărora le cere să fie luminați și, pilde de sfințenie făcându-se, să ferească poporul român „de vicii și de demoralizare”. Însă invocarea forțelor angelice în viața sa tumultoasă este, în conexiuni nebănuite, poate cea mai frecventă abordare în arta lirică de a se face cât mai bine înțeles. De pildă, în poezia „Înger de pază”, poetul mărturisea: „Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze, / Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază”…

Ieșind astfel din „cercul strâmt” al acestei lumi, prin versuri romantice și naționaliste de o simplitate copleșitoare, Eminescu și-a raportat existența la planul eternității, asumându-și sensul veșnic izvorât din credința sa în Dumnezeu (dacă zilele noastre, spunea el în poezia „În vremi de mult trecute…”, nu le vom lega de un sens în lume, atunci „În planu-eternității viața-ți greșeală este”, căci în oameni „vecinicia-i coboară spre cercare”). Simțindu-se deci deasupra morții (în poezia „Luceafărul” ni se prezenta: „Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”), poetul înțelegea necesitatea pregătirii chiar din ziua de astăzi a „zilei de mâine” (ca în poezia „Povestea teiului”: „Pentru drumul cel de mâine / De cu azi te pregătește”), făcând apologia iubirii veșnice (în poezia „Luceafărul” scria : „În veci îl voi iubi și-n veci / Va rămânea departe”) și a faptelor bune, izbăvitoare, prin intermediul cărora numele ne sunt scrise în cartea vieții (în poezia „Ta twam asi” citim: „Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune (…) / Ce-n cartea veciniciei e-unită cu-al lui nume (…) / Când cartea lumii marele Dumnezeu o citește”).

Doar înțelegându-i asemenea sentimente vizionare, care transced spațiul și timpul, îi putem percepe corect versurile iubirii de oameni atât la nivel personal (în poezia „Scrisoarea III” afirma: „Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele / Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieții mele”), cât și la nivel național (în poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” ne dorea tuturor: „Fiii tăi trăiască numai în frăție / Ca a nopții stele, ca a zilei zori, / Viață în vecie…

Pedagogul

Demersul de a-l cuprinde în cuvinte potrivite pe marele nostru Eminescu, în încercarea de a-i reconstitui câtuși de puțin tumultul lăuntric, pentru care trăirea unei singure clipe poate însemna mai mult decât senectutea multora dintre noi, este bineînțeles un lucru anevoios și, puși fiind în situația cea mai probabilă de a eșua, am reuși poate fără intenție să îi „smulgem” lui Eminescu un hohot de râs (poetul, conștientizând că „în văi de haos ne-am pierdut de mult”, scria: „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi țin la el urechea – și râd de câte-ascult / Ca de dureri străine?… Parc-am murit demult”). Există deci și riscul să nu îl surprindem în termeni definitorii cât de cât exacți, iar aceasta ar echivala desigur cu o formă de asasinat. În acest sens, dincolo de subtilitățile colosale ale misterului său debordant, dar deschisă nouă de un Eminescu fără menajamente, s-ar putea schița oarecum un „portret” eminescian din care ar rezulta caracterul distins al autorului, precum și capacitatea rară de a opera cu noțiuni exprimate în modalități unice de către o minte sclipitoare, de către o inimă din care puritatea iubirii țâșnește devastator, cu accente evidente de moralitate, patriotism și vizionarism cu conotații paradisiace… Și încă ceva: cu înțelepciunea sa voluptoasă, în care se îmbină atât de măiastru amorul și sobrietatea, Eminescu a avut marele curaj de a înfrunta gustul public și de a judeca mașinăria lumii, tainele Universului fizic și duhovnicesc, din punct de vedere istoric și moral.

Din perspectiva cunoașterii interioare, Eminescu a fost sincer cu sine. În interiorul acestui superb fecior al României („Pe cel făr’ de soție”, cum scria în poezia „E ceasul cel de taină”) s-au intersectat în chip mistuitor „flăcările” sensibilității doinite („Eu plâng și cânt”, scria în poezia „În nopți tăcute”), iubirii ardente („sufletul meu arde d-iubire ca para”, ni se destăinuia în poezia „Ecó”) și trudei fără de odihnă („Și viața lor nu și-o muncesc-și-o plimbă”, constata în poezia „Ai noștri tineri”)… Totuși, cu modestia specifică oamenilor cu adevărat înțelepți și netrufași, ni s-a auto-prezentat sub aspectul nimicniciei („Pierdut în suferința nimicniciei mele / M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire”, așa cum se destăinuia în poezia „Pierdut în suferința…”), al nonconformismului de a nu se fi supus mentalităților cotidiene și de a fi primit cu bucurie realități pe care alții nu le acceptă (”Eu să văd numai dulceață unde alții văd necaz”, cum s-a exprimat în poezia „Memento mori”). Repulsia lui Eminescu față de moravurile vremii, evident decadente, a sintetizat-o sugestiv prin cuvintele: „Moralitatea este pentru suflet identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral e firesc nesănătos sau degenerat”, adăugând totodată că doar „munca și numai munca este izvorul libertății și al fericirii” (în „Fragmentarium”, pg.102/124). Din aceste considerente, Eminescu a chemat poporul să înfăptuiască „ceea ce-i sfânt, frumos și bun”, manifestându-și deschis regretul pentru predilecția colectivă către superficialitatea și deșertăciunea existenței umane: „ Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg (…) / De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să-nvețe / Care cărări a vieții-s deșarte, cari mărețe” (poezia „Ta twam asi”).

În consecință, ca o concluzie generală asupra imoralității din societatea de atunci, Eminescu a avertizat că viciile sunt cele care ucid mințile oamenilor (poezia „Junii corupți”: „În preajma minții voastre de patimi îmbătată, / De-al patimilor dor: / În preajma minții voastre ucisă de orgie / Și putredă de spasmuri, și arsă de beție, / Și seacă de amor… și seacă-va ființă / O, oameni morți de vii…”), legându-i pe aceștia implacabil de pământ, nu de cer (poezia „Scrisoarea I”: „… vor căta vieții tale / Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale – / Astea toate te apropie de dânșii… Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ”), motiv pentru care considera că nici nu ar mai avea rost să scrie pentru gloria numelui său (poezia „Scrisoarea II”: „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? / Care glorie să fie a vorbi într-un pustiu? / Azi, când patimilor proprii muritorii toți sunt robi, / Gloria-i închipuire ce o mie de neghiobi / Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic / Ce-o bășică e de spumă într-un secol de nimic (…) / De-oi urma să scriu în versuri, tare mi-e ca nu cumva / Oameni din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. / Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură…”).

Prin scrisul lui pur, ca parte a sufletului nostru, Eminescu a înălțat duhovnicește sufletul omenesc și, din acest punct de vedere, este în actul de cultură cel mai mare pedagog al românilor… Angelicitatea mesajului său, prin care și-a mărturisit credința religioasă, a expus-o explicit în poezia „În vremi de mult trecute…”: „Ascultă-mi glasul rece: eu sunt un seraf mare. / De Domnul eu trimisu-s, căci te iubește mult, / Să scap a ta ființă din caosu-i imens – / Eu în glasul gândirii-ți am pus acesta sens (…) / Și vei dura în spațiu-i stelos nemărginit: / Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească / Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit, / Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins, / Astfel tu vei fi mare cu gândul tău întins (…) / Pe creațiuni bogate sufletul este domn”… Solia lui ne ridică sus, la Domnul, ochii inimii…

„Arheologul” tandreții…

Cu siguranță că acest „arheolog” al tandreții, al iubirii gingașe, mai ales după ce a cunoscut-o la Viena, pe când avea vârsta de 22 de ani, pe Veronica Micle, a văzut în aceasta întruchiparea femeii idealizate, ființa sublimă prin ale cărei „șoapte” din tăceri, în adierea „farmecului sfânt” din întâlnirea unică, epocală, a doi amorezi cu totul și cu totul speciali, i s-a aprins în inimă „scânteia” candelei misterioase a iubirii neîmpărtășite („Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, / Și noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ”) și împărtășite („Dar nopțile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe” – poezia „Luceafărul”). Frumusețea așteptării lui caste, izvorâte din sentimente insondabile gândirii umane, îl face pe Eminescu să își cheme în rugăciune odorul neprețuit, mireasa dragă („O, vin! odorul meu nespus (…) / Iar tu să-mi fii mireasă” – poezia „Luceafărul”), în vederea nunții lor („El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, / Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină (…) / Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături” – poezia „Călin”) în dimensiunea celestă și nepieritoare („Și când în taină mă rugam / Ca noaptea-n loc să steie, / În veci alături să te am, Femeie!” – poezia „Adio”) generată fiind de o zi intensă de iubire pământească („De câte ori am așteptat o șoaptă de răspuns / O zi din viață să-mi fi dat, / O zi mi-era de-ajuns” – poezia „Pe lângă plopii fără soț”) sau de o oră („Reia-mi al nemuririi nimb / Și focul din privire, / Și pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire” – poezia „Luceafărul”; „O oră să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor, / S-ascult de glasul gurii mici / O oră și să mor” – poezia „Pe lângă plopii fără soț”). Or, Eminescu nu și-a imaginat nici o clipă că dragostea lui se poate „consuma” cu o femeie oarecare, la fel ca celelalte, ci numai în compania uneia fără de asemănare („Căci azi le semeni tuturor / La umblat și la port, / Și te privesc nepăsător, / C-un rece ochi de mort” – poezia „Pe lângă plopii fără soț”), care, ca într-o poveste scrisă „Pe creștetele-a doi copii” (poezia „Luceafărul”), ea să îi lumineze existența („Și viața-mi luminează” – poezia „Luceafărul”) dându-i acea rază din ochi prin care ar fi trăit veci de veci într-o înmărmurire măreață („Pe lângă plopii fără soț”)…

Eminescu nu concepea existența iubirii fără freamătul emoției reciproc dăruite, care să se stingă sub patimi și instincte primare, în clasicele „potriviri” la pat și nu la cap, ci a pledat pentru „Iubirea fără de moarte” (poezia „Gelozie”) în care îndrăgostiții să aibă credință și să nu uite de Dumnezeu („Prea ne pierdusem tu și eu / În al ei farmec poate, / Prea am uitat de Dumnezeu, / Precum uitarăm toate” – poezia „S-a dus amorul”). Așa se explică de ce, pentru prezența și iubirea ei de pe pământ („O, dar pământul încă te ține / În niște lanțuri țesute-n rai, / De mult zburai tu în lumi senine – / De nu iubeai” – poezia „Îngere palid…”), aflându-se amândoi într-o comuniune sufletească în care inevitabila scurgere a timpului o privește cu regret („Și mi-i ciudă cum de vremea / Să mai treacă se îndură, / Când eu stau șoptind cu draga / Mână-n mână, gură-n gură” – poezia „Singurătate”), Eminescu iubind cu mult patos pe prea frumoasa inimii sale („M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire (…) / Cu sărutări aprinse și cu îmbrățișări / … Tu ai un sân frumos, / Tu ai o gură plină și roșă voluptoasă / Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci (…) / Idee ! Și de brațu-mi atârni dulcele-ți braț / Întorc spre tine capul, privesc fără de saț. / Cu gura de-al tău umăr încet și trist șoptesc : / – Ești prea frumoasă, Doamnă, și prea mult te iubesc!” – poezia „Pierdut în suferință”), uneori chiar cu încărcata suferință a ochilor păgâni („Căci te iubeam cu ochi păgâni / Și plini de suferinți” – poezia „Pe lângă plopii fără soț”), gata de o îndrăgi pe viață („O, vin, în părul tău bălai / S-anin cununi de stele, / Pe-a mele ceruri să răsai/ Mai mândră decât ele (…) / Să ne privim nesățios și dulce toată viața” – poezia „Luceafărul”).

Plasându-se astfel dincolo de spațiu și de timp („Noi nu avem nici timp, nici loc / Și nu cunoaștem moarte”- poezia „Luceafărul”), cu o tandrețe mai convingătoare decât exteriorizarea vorbelor fade, Eminescu îi „transfera” iubitei cele mai delicate sentimente de amor: în dezmierdări („O desmiardă” – poezia „Povestea teiului”), îi sărută mâinile („Să-ți sărut a tale mâini” – poezia „După ce atâta vreme”), îi închide pleoapele înainte de somn („Și când în pat se-ntinde drept, / Copila să se culce, / I-atinge mâinile pe piept, / I-nchide geana dulce” – poezia „Luceafărul”)… Și, cuminte, o așteaptă să vină: ea să îi cadă, gingaș, la piept („Și eu trec de-a lung de maluri, / Parc-ascult și parc-aștept / Ea din trestii să răsară / Și să-mi cadă lin la piept” – poezia „Lacul”), iar el să își încline fruntea înflăcărată pe sânii ei („Îmbrăcați noi vom ședea la tulpină, / Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină” – poezia „Ecó”).

Ratarea reacției firești, la fiorul marii întâlniri a sufletelor în emisfera iubirii, Eminescu a deplâns-o cu tristețe: pentru că ea nu l-a cunoscut și nici nu l-a înțeles când „trebuia” („Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut (…) / O lume toată ‘nțelegea, / Tu nu m-ai înțeles”, adică la atât de des invocata vârstă a inocenței, degeaba încercând mai târziu să își „repare” greșeala („Azi… cu tristețe capul tău / Se-ntoarce în zadar” – poezia „Pe lângă plopii fără soț”)…

Trăirea profundă și sinceră a lui Eminescu, așa cum reiese din farmecul sfânt al versurilor de mai sus, ne duce cu gândul, astăzi, când naturalețea femeii a fost „dezgolită” de atâta „emancipare” (devenind în general un produs-marfă pentru al cărui „preț” nu mai trebuie bărbatul să lupte, ca să o cucerească sentimental), la faptul că se dorește, prin „educația sexuală” din școli, eliminarea etapei premergătoare relației sexuale, adică iubirea la care ne îndeamnă Eminescu, fără de care suntem convinși că nimic nu e… De aceea nici nu le convine artizanilor noii ordini mondiale, în asidua lor lucrare la mintea tineretului, pentru că se văd extrem de stânjeniți în planurile lor de versurile lui Eminescu: iar o Românie fără Eminescu înseamnă căderea noastră, de fapt, din umanitate în animalitate, din sentimente la instincte primare…

 COSTEL NEACȘU,
consilier parlamentar


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments