Apologetul femeii-fecioară
În multe din poeziile lui, ca o contrapondere vizionară la desfrâul generalizat, din lumea de ieri și de azi, Eminescu avea să laude în cântări lirice fascinante grația femeii fecioară („Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie” – poezia „Antropomorfism”), seducătoare prin a ei enigmă („Când ești enigma însăși a vieții mele-ntregi…” – poezia „Nu mă înțelegi…”), prin scumpete („Vino, scumpă, de privește” – poezia „Cântec vechi”), atât de bine surprinsă și cuprinsă în conotații artistice sugestive: copilă albă („Erau copile albe cu părul blond și des” – poezia” – poezia „În vremi de mult trecute…”), puică („Puica ademenitoare, / Din ochi negri visătoare, / Dragostea de puiculiță / Cu gușa de porumbiță” – poezia „Între nouri si-ntre mare”), mititică („Astfel zise mititica / Care-i amorul meu în astă lume (…) / De înger suflet, chipul de femeie” – poezia „Floare albastră”), tânără crăiasă („Un rai de basme văd printre pleoape… / Din el ieși o tânără crăiasă… / Un înger blând cu fața radioasă” – poezia „Fiind băiet păduri cutreieram”), crăiasa lumii („Te-ai însenina văzându-i rumenirea de obraji – / Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj…/ Și, înveninat de-o dulce și fermecătoare jale, / Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale” – poezia „Scrisoarea I”)… Ea, această iubită pură, nu era pentru Eminescu o femeie ca oricare alta, ci una cu totul neobișnuită, unică („În lumea asta sunt femei / Cu ochi ce izvorăsc scântei…/ Dar, oricât ele sunt de sus, / Ca tine nu-s, ca tine nu-s” – poezia „De ce nu-mi vii”), mândră ca o floare rară („Tu, chip chinuitor de dulce…/ Ș-o dulce floare-ntre femei” – poezia „Iar fața ta străvezie”)…
Alteori, tot ca expresie a concepției eminesciene despre raportarea omului la planul divin, întâlnim strofe monumentale prin care femeia ne era prezentată ca prototip al îngerilor („Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate, / Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer. / Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin / … O fecioară-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea / … tu ești sântă prin iubire” – poezia „Veneră și madonă”), ca pe o nevastă potrivită de identificat cu o icoană („nevasta-o icoană” – poezia „Cugetările sărmanului Dionis”), pentru inima ei frumoasă („Ori va fi o dulce inimă de înger / Să mângâie blândă ale mele plângeri ?” – poezia „Care-o fi în lume …”), pentru fidelitatea sa („Ești ca îngerul fidel / Ca pe cel care iubește ar veghea-n eternitate” – poezia „De ce să mori tu ?”), pentru că este o frumoasă sfântă accesibilă doar sub aspectul adorației („… copilă și… atât de răpitoare / Te-am îngropat în suflet și totuși slabii creieri / Nu pot să te ajungă-n versuri și descrieri, / Frumusețea ta divină, nemaigândită, sfântă și… acea frumoasă zeie / Și niciodată, Ana, nu m-a lăsat în sânu-i, / Căci ea nu vrea iubire… vrea numai adorare… / Fecioara-nfiorată” – poezia „Icoană și privaz”), ca o încoronare de răspuns la rugăciunile îngenuncheate făcute de ea în biserică (”În biserica pustie, lângă arcul în părete, / Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger; / Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri, /Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede…/ Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură / … brațul crucii … / Abia candela cea tristă … / … dânsa stă în rugă-ngenuncheată” – poezia „Înger și demon”) …
Reiese astfel că amorul purtat ființei iubite, la care Eminescu ține ca la propriul suflet („Alege-ți o cruce, alege-un mormânt / Și zi: Aici doarme amorul meu sânt; / Și cântă la capu-i și cântă mereu: / Dormi dulce și dusă, tu, sufletul meu!” – poezia „Care-o fi în lume…”), era unul de esență divină, sfântă, căci numai astfel se poate înțelege de ce, folosind apelativul divina („Dar tu cobori, divina, pătrunsă de-al meu glas” – poezia „Apari să dai lumină”, poetul își identifica adorata cu dumnezeul vieții lui („Fii binecuvântată și fericită tu… / Atâta de frumos… și tot numai femeie? /… a ei făptură de înger / O, tu! tu dumnezeul și viața vieții mele” – poezia „Pierdut în suferința”), îi elogia cu generozitate castitatea mândreței făpturii feminine („Și era una la părinți / Și mândră-n toate cele / Cum e Fecioara între sfinți / Și luna între stele” – poezia „Luceafărul”).
Trecând însă orele sfinte, din „anii… de foc” (poezia „De ce să mori tu ?”, când o vedea mai mult ca pe un înger decât ca pe o femeie („Prea mult un înger mi-ai părut / Și prea puțin femeie” – poezia „S-a dus amorul”), draga lui crăiasă ieșea din dimensiunea cercului strâmt al acestei lumi, continuându-și existența grandioasă în castele unde o așteaptă cununi de lauri („…orele sfinte…/ De ce-ai murit înger cu fața cea pală ? / Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumos ? Te-ai dus… / Dar poate acolo să fie castele / Cu arcuri de aur zidite din stele, / Cu râuri de foc și cu poduri de-argint, / Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt; / Să treci tu prin ele, o sfântă regină, / Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină, / În haină albastră stropită cu aur, / Pe fruntea ta pală cunună de laur” – poezia „Mortua est”).
Povestea de dragoste începută de cei doi amorezi pe pământ, când feciorul tânăr („Astfel feciorul tânăr…” – poezia „În vremi de mult trecute”) o cuprindea cu nesaț în sărutări și suspine („O dalbă fecioară adoarme pe sânul / De-un june frumos/… Te-aș cuprinde c-un suspin/… Ți-aș spăla c-o sărutate, / Murmurare / Crinii albi ai sânului” – poezia „O călătorie în zori”), sub protecția aripilor de înger („O, nu-i umbra ei aceea – este îngeru-i de pază…/ Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează” – poezia „Înger și demon”), ei bine, această poveste de aici continuă în viața de dincolo, unde cei doi protagoniști vor fi recompensați pe măsura iubirii lor…
Demascatorul vicleniei feminine
Eminescu, în încercarea lui lucidă și temerară de a sonda universul complex al femeii, a deplâns în versuri starea de decădere morală în care se „zbăteau” feministele epocii sale, dezavuîndu-le categoric masca sub care era de fapt ascuns iadul, adică focul Gheenei (poezia „Mitologicale”), locul sordid opus raiului (poezia „Memento mori”), ca o atenționare mărturisitoare a ceea ce le așteaptă pe toate femeile roabe ale păcatului depravării, ale imoralității, pierdute în obscenități și orgii sexuale (poeziile „Junii corupți”, „Scrisoarea III” etc). Acest fel de raportare la „cursul modei” face din sensibilitatea lui Eminescu, din trăirea atât de necesară relației de iubire dintre un bărbat și o femeie, un dezacord cras „justificat” de desfrânații de ieri și de azi în numele „emancipării”, al „dezinhibării”, în conceperea „modernistă” a unei societăți fără „prejudecăți”, „liberă”, „eliberată” de sentimente pure: „Dar ce râde lumea ? Ce râde și spune ? / „Femeia nu este ce crezi tu, nebune, / Fața ei e-o mască ce ascunde-un infern / Și inima-i este blestemul etern, / Buza ei dulce, însă-i de venin / Ochiu-i te omoară, când e mai senin” (poezia „Care-o fi în lume…”). Consecința pierderii inocenței feminine, mai ales în societatea de astăzi, când atâtea familii se destramă pe fondul suferinței traumatizante a copiilor, constă într-un atac fără precedent pa care „mai marii zilei” îl fac pe toate „fronturile” la adresa perpetuării ființei umane…
Poetul detesta cu virulență inconsecvența și neseriozitatea pe care le „practicau” atunci unele din urmașele Evei („Și în farmecul vieții-mi / Nu-i știam că-i tot aceea / De te razimi de o umbră / Sau de crezi ce-a zis femeia” – poezia „Pe aceeași ulicioară…”), încercând să îi tempereze pe juni în „visele” lor „periculoase” de a-și pune speranțe, de a da crezare „academiei de știință” simbolizată de femeie: „Azi adeseori femeia, ca și lumea, e o școală, / Unde-nveți numai durere, înjosire și spoială, / La aceste academii de științi a zânei Vineri / Tot mai des se perindează și din tineri în mai tineri, / Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas, / Pe când din școala toată ruină a rămas (…) / Iar în lumea cea comună a visa e un pericol, / Căci de ai cumva iluzii, ești pierdut și ești ridicol” – poezia „Scrisoarea II”)…
Când vorbea despre comportamentul unora dintre femei, căci în multe din poeziile lui observăm că feminitatea era ridicată de poet pe culmi angelice, Eminescu nu a săvârșit păcatul emiterii unor judecăți de valoare generalizante. De altfel, lui îi repugna, în jocul minții, ideea de dezumanizare în „lațul” căreia un anumit tip de femeie a devenit prizonieră prin a sa voie liberă. Și chiar și atunci când osândea pe față păcatul decadenței feminine, Eminescu „educă” femeia, în sensul de a nu sugera urmarea unor astfel de „modele” atât de repudiate liric, atrăgându-le atenția tinerilor porniți pe calea iubirii să fie prudenți, în așa fel încât imaginația lor să nu depășească realitatea, pentru că în lumea întreagă Dalila biblică se regăsește în natura pervertită a multor femei viclene, captivată mai degrabă de mode, de aspecte exterioare, prin a căror inutilă frumusețe fizică se pierd sufletele bărbaților încrezători, ceea ce și presupune că, în cele din urmă, craii de mahala vor avea câștig de cauză în fața eroilor de pică, fără a mai conta câtuși de puțin, pentru chipul de lut al femeii înșelătoare, „dac-o fi eu, sau altul” (poezia „Luceafărul”): „Biblia ne pomenește de Samson, cum că muierea / Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea / De l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii / Ca dovadă de ce suflet stă în piepții unei rochii… / Tinere, ce plin de visuri urmărești vréo femeie, / Pe când luna, scut de aur, strălucește pe alee / Și pătează umbra verde cu misterioase dungi, / Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. / Te îmbeți cu feeria unui mândru vis de vară, / Care-n tine se petrece… Ia întreab-o bunăoară – / O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode, / Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode…/ Când cochetă de-al tău umăr ți se razimă copila, / Dac-ai inimă și minte, te gândește la Dalila, / E frumoasă, se-nțelege… Ca copiii are haz, / Și când râde face încă și gropițe în obraz / Și gropițe face-n unghiul ucigașei sale guri / Și la degetele mâinii și la orice-ncheieturi. / Nu e mică, nu e mare, nu-i subțire, ci-mplinită, / Încât ai ce strânge-n brațe – numai bună de iubită. / Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine / Și-o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine… / Și se-nalță din călcâie să-ți ajungă pân’ la gură, / Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură, / Ce n-o are decât numai sufletul unei femei… / Cât fericire crezi tu c-ai găsi în brațul ei! (…) / Ce iluzii! Nu-nțelegi tu, din a ei căutătură, / Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură, / Că întreaga-i frumusețe e în lume de prisos, / Și că sufletul ți-l pierde fără de nici un folos ? (…) / Cu zâmbiri de curtezană și cu ochi bisericoși, / S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt / De-ar fi umbra frumuseții ce-i eterne pe pământ / O femeie între flori zi-i și o floare-ntre femei – / Ș-o să-i placă. Dar o spune să aleagă între trei… / Nu-i minune că simțirea-i să se poată înșela / Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala … / Așadar, când plin de visuri, urmărești vréo femeie / Pe când luna, scut de aur, strălucește prin alee… / Când vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila – / De ai inimă și minte – feri în lături, e Dalila” (poezia „Scrisoarea V”).
De asemenea, este foarte important de reținut că Eminescu, în același registru de denunțare a moravurilor, detesta nu numai decăderea amoroasă a junețelor, ci și pe cea a junilor corupți în mentalitatea lor vicioasă: „voi, suflete amăgite și… spirite amețite / … În preajma minții voastre de patimi îmbătată, / De-al patimilor dor: / În preajma minții voastre ucisă de orgie, / Și putredă de spasmuri, și arsă de beție, / Și seacă de amor/ … seacă-vă ființă / O, oameni morți de vii… / Ce chiuie-n orgii ? / Vă văd lungiți pe patul juneții ce-ați spurcat-o / … simțul leșinat / Dar cel puțin nu spuneți că aveți sentimente… / Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie… / Ca râul la mormânt” – poezia „Junii corupți”)… Faptele lor nerușinate, echivalate de poet cu o spurcare a ființei, sunt justificate de impostorii de astăzi ai surselor media prin invocarea „drepturilor omului”…
Împotriva „învățăturilor” lor stricate a „strigat” în versuri Eminescu, în noianul de nimicnicii atât de grosiere: „Nu simțiți c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni! Nu simțiți că-n proaste lucruri voi vedeți numai minuni?/… Nu vedeți că râsul vostru e în fii voștri plâns, / Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stins ? O, teatru de păpușe… zvon de vorbe omenești, / Povestesc ca papagalii mii de glume și povești / Fără ca să le priceapă… „ – poezia „Scrisoarea V”…
„Biciuitorul” politicienilor și scriitorilor
Cel care a lucrat cu atâta pricepere la opera de regenerare a minților autohtone, patriotul Eminescu, a „predicat” în scrierile sale necesitatea solidarității sociale a românilor împotriva tuturor impostorilor și a demascatorilor implicați la vârf în conceperea „destinului” României. Cu stilul lui nerezervat, în a „decapita” orgoliile de orice fel, lovind necruțător cu „sabia” unei lucidități implacabile, devastatoare, Eminescu a fost dușmanul public numărul 1 al frazeologiei politicianiste din vremea sa. A criticat fără nici un fel de rezerve starea de lucruri din țară, haotică, generată de unelte politice supuse intereselor străine și potrivnice geniului neamului românesc. Pe acești falși conducători, Eminescu îi acuza că s-au folosit de toate mijloacele posibile de parvenire, numai și numai cu scopul aranjării vieții lor materiale. În special, el s-a opus P.N.L- ului, ca forță politică promotoare a teoriei formelor fără fond (de fapt, însuși liderul I. Brătianu a recunoscut graba cu care s-a dorit civilizarea societății românești, fără a se conștientiza pe deplin că nu eram potriviți ca popor să ne adaptăm „reformelor” preluate de-a valma din străinătate).
Indignarea lui Eminescu viza tocmai „epoca formelor goale” („Timpul”, V, 1880), promovată în România de niște instituții ineficiente („Timpul”, V, 1880), de la care nu făceau excepție nici măcar Academia și Universitățile („Timpul”, II, 1877)! Prin intermediul lor, ca unele aflate la cheremul tinerilor „școliți” în desfrâul și minciuna Occidentului („La Paris, în lupanare de cinismu – și de lene, / Cu femeile-i pierdute și orgiile-i obscene, / Acolo v-ați pus averea, tinerețile la stos… / Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos? /… Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic – rece. / Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?” – poezia „Scrisoarea III”), acești „veștejiți fără de vreme” ne-au înlocuit legile strămoșești cu gogomării clocite la Paris (Manuscrisul Academiei Române 2558), ne-au înlocuit tradițiile cu teoriile cosmopolite (ziarul „Timpul”, IV, 1879) și, ceea ce este foarte grav, ne-au transformat țara – cum se întâmplă și astăzi – într-o nouă Americă: „Ne-am desgrădit, făcând drum larg unei civilizații pripite, unei pospăieli apusene, care în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle cu trebuințe de care n-am fi avut trebuință; prin legiuiri de un caracter cosmopolit, pe cari liberalii obicinuiesc a le numi tot ce e românesc, am făcut din țara noastră o nouă Americă, în care se grămădește superfluența populațiilor apusene, cărora le convine foarte bine teoria de om și om, de egalitate, libertate și fraternitate pe socoteala noastră” – „Timpul”, II, 1877).
Supunând atenției și dezgustului public calitatea morală îndoielnică a politicienilor din vremea lui, Eminescu i-a demascat și pe acei „barzi” ai scriitorilor care, dedicându-și versurile „puternicilor” momentului și cucoanelor lor, sperau la o carieră în stat prin protecție de fuste: „Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume / Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume, / Să-mi atrag luare-aminte a bărbaților din țară, / Să-mi dedic a mele versuri la cucoane – bunăoară, / Și dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte – / Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte; / Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, / Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, / Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane, / Sunt cântați în cafenele și fac zgomot în saloane; / Iar cărările vieții fiind grele și înguste, / Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, / Dedicând broșuri la dame a căror bărbați ei speră / C-ajungând cândva miniștri le-a deschide carieră”. (poezia „Scrisoarea II”)…
Totodată, comparându-i pe epigonii zilei cu mai marii scriitorilor de altădată, Eminescu îi asemăna unor harfe zdrobite, cu simțiri reci, al căror Dumnezeu nu era altceva decât o umbră: „Iară noi? noi, epigonii… Simțiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; / Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; / În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; / Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! / Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă, / Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă, / Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni…/ Noi în noi n-avem nimic, totu-i calp, totu-i străin! / Voi, pierduți în gânduri sânte, convorbeați cu idealuri; / Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri… / Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră, / Ce la vântul cald ce-o mișcă cântări molcome respiră; / Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat. / Noi? Privirea scrutătoare cu nimica nu visează, / Ce tablourile minte, ce simțirea simulează, / Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari. / O convenție e totul; ce-i azi drept mâne-i minciună; / Ați luptat luptă deșartă, ați vânat țintă nebună, / Ați visat zile de aur pe-astă lume de amar…/ Oamenii… / Numesc sânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează (…) / Rămâneți dară cu bine, sânte firi vizionare, / Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să zboare… / Toate-s praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi” (poezia „Epigonii”).
Va veni însă vremea când, pe toți acești părinți epigoni, nici măcar copii lor nu îi vor mai înțelege („Vremi veni-vor când nepoții n-or pricepe pe părinți!”), în vreme ce el, Eminescu în dorința de a adormi în Domnul cât mai repede, va fi, îndrăgit doar de o rază sfântă, cuprins de un cântec veșnic: „Las-să dorm… să nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează / Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază” – poezia „Memento mori”…
COSTEL NEACȘU, consilier parlamentar
