Poetul redeșteptării noastre naționale
Animat de convingerea că poporul român este unul deosebit între popoare, dar și de ideea de românism, care l-a caracterizat, Eminescu s-a aflat permanent în serviciul națiunii și de aceea, în dragostea lui nețărmurită față de neam și de țară, a îmbrățișat cu o tărie nemaiîntâlnită cauza tuturor românilor și a condamnat cu multă virulență dominația străinilor în România și implementarea obiceiurilor lor la poporul nostru. De altfel, nici nu există în cultura română un intelectual care să își apere neamul din care face parte cu atâta duioșie și tărie, în dragostea lui pentru tot ce este românesc, cu atât mai mult cu cât știa că avea de înfruntat dureroasa și ingrata ostilitate a contemporanilor săi! Se poate spune deci că punctul central al vieții lui sufletești a constat în apărarea intereselor vitale ale României și ale românilor, printr-o atitudine de „naționalitate… simțită cu inima și nu vorbită numai cu gura”, având și convingerea că este o rușine să fii român de paradă (Mss. Acad. Rom. 2257), ceea ce l-a făcut să proclame că „Românii sunt poporul cel mai însemnat al Europei” (Timpul, V, 1880).
Despre țara noastră, bogată și frumoasă, dar secătuită bimilenar de resurse și asuprită, Eminescu s-a arătat intrigat în poezia „Scrisoarea III”, unde și-a manifestat indignarea împotriva iresponsabililor care rosteau cu o îndrăzneală disprețuitoare până și numele țării noastre. Chiar dacă avem o țară cu hotare știrbite de greutățile vremurilor, ne spunea Eminescu, totuși aceasta este patria noastră scumpă („E mică țărișoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greutățile vremurilor au știrbit-o: dar această țară mică și știrbită e țara noastră, e țara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc” („Timpul” , IV, 1879), cu locuitori deosebiți („Iubesc acest popor român, blând, omenos, pe spatele căruia diplomații croesc charte și resbele, zugrăvesc împărății despre care lui nici prin gând nu-i trece: iubesc acest popor, care nu servește decât de catalici acelor ce se înalță la putere – popor nenorocit care geme sub măreția tuturor palatelor de ghiață ce i le așezăm pe umeri”). De aceea poetul susținea că România, pe care „noi o iubim așa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare până în zilele noastre” („Timpul”, IV, 1879), este reprezentată de un popor cu gândire de prooroc („Popor de fală / Cap de geniu, piept de foc / Cu gândirea de proroc / Dar cu inima regală / Și cu flamuri cu noroc”) și că el își dorea să nu mai fie pe pământ un altul asemenea („În lume văd popoare cuminți și fericite / Și mă întreb ce soarte să doresc la al meu ? / Și-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Și sfărmător de lume – Nu! Nu! n-ași vrea ca și alte Popoare să mai fie c’al meu”. Iar românii nu sunt nicidecum de repudiat, pentru Eminescu, așa cum îi „zugrăvesc” astăzi unii „cărturari” cu pretenții de originalitate, premiați la cel mai înalt nivel al statului pentru feluritele lor inepții debitate denigrator! Poporul român, în viziunea lui Eminescu, este deștept, inimos, curat la suflet („Timpul”, VI, 1881), în vreme ce românul în genere este adevărat, inteligent, fără viclenie („Timpul”, VII, 1881).
Ceea ce ne-ar mai trebui însă, în contextul nevolniciilor din exterior și interior, ar fi să avem un stat puternic și bine reprezentat („statul este un gingaș organism…, ajung sus tocmai elementele de care societatea are mai multă necesitate” („Timpul”, IV, 1879), care să aibă un caracter național („Timpul”, mart. , 1880), nealterat de improvizații demografice („Dar se ruinează poporul?… Dar se alterează… caracterul național, dar se viciază bunul simț, dar se împrăștie ca de vânt comoara de înțelepciune și de deprinderi, pe care neamul a moștenit-o din bătrâni mai vrednici din generația actuală? Ce-i pasă liberalului de toate astea ?” – „Timpul”, VII, 1882), căci viața politică este ceva serios, nu e o comedie („Timpul”, III, 1880)… Lui Eminescu îi părea rău că atât politicienii, cât și intelectualii, nu făceau cinste poporului prin prestanța lor lamentabilă în fața națiunii. Astfel, în poezia „Scrisoarea III”, Eminescu le-a imputat implicarea în comedia minciunii naționale, condamnându-le desfrâul, evlavia de vulpe, perfidia, lăcomia, denigrarea țării: „Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii, / Măști cu toate de renume din comedia minciunii? / Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul / De ai crede că viața-i curată ca cristalul ? / Nici visezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele, / Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele…/ Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii! / Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii, / În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie, / Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. / Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte, / Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte / Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri / Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri… / Și apoi în sfatul țării se adun să se admire… / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi / Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi / tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură, / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, / Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții, / Toți se scurseră aicea și formează patrioții, / Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații, / Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații! / Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! / I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni ! / Și această ciumă-n lume și aceste creaturi / Nici rușine n-au să iese în smintitele lor guri / Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, / Îndrăznesc ca să rostească pân’ și numele tău… țară!”… Elementele vizate în special au fost liberalii, cărora le-a atribuit următoarele epitete: uzurpatori, denigratori, capete deșarte, leneși, ciocoi, boierași, turmă de nemernici, capete viclene și tâmpite, straturi catilinare, sediment de pungași, inteligențe potricălite (găurite – n.a.) de vicii, bătrânețe de rasă etc. Dar responsabilitatea dezastrului nu era doar a politicienilor, care duceau țara și credința la ruină, ci și a intelectualilor vremii, incapabili fiind de a se ridica la înalta menire a scriitorilor de altădată, precum fuseseră Eliade (ziditorul Deltei biblicelor sfânte), Bolliac (cântărețul iobăgimii), Cârlova (cornul chemării la luptă a oștirii), Mureșan (cheamă patria să învie, ca „preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”), Alecsandri (evocatorul în dulci icoane a istoriei minune”): „Când privesc zilele de-aur a scripturilor române, / Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine… / Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere” (poezia „Epigonii”)…
Nu lor le reproșa Eminescu aplicarea în România a unor forme de civilizație exportate din afară, care nu li se lipeau de suflet românilor („Timpul”, II, 1877), argumentându-le însă promotorilor acestora că ori țara noastră are în continuare caracter românesc, ori nu merită să mai existe („Timpul”, VIII, 1881)! Lor, diluatorilor românismului, Eminescu li s-a opus cu întreaga sa ființă: când Slavici i-a spus că mulți se pun de-a curmezișul împotriva neamului românesc, Eminescu i-a replicat categoric: „Dai fără milă în ei” (Slavici, „Amintiri”)… Însuși Eminescu a lovit, cu „spada de aur” a cuvântului scris, pe toți atentatorii la adresa românismului: unguri, austrieci, evrei, ruși etc. Niciodată, în fața nimănui, Eminescu nu a făcut concesii și nu a urmat o altă cale decât pe cea a dreptății („ E pietroasă… calea Dreptății, dar e sigură” – Mss. Acad. Rom., 2257). În numele acestei dreptăți, el a lăudat trecutul măreț al românilor, a criticat fără menajamente prezentul și a întrezărit prin secole marele viitor al României (poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!”). Nu a dorit prin aceasta ca țara noastră să se întoarcă organizatoric în trecutul istoriei, ci doar să se creeze condițiile de viață de pe vremi, când neamul nostru creștea și progresa sub cârmuitorii străluciți: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Matei Basarab, Horea, Ion și Matei Corvin, Vlad Dracul, Alexandru cel Bun, Decebal, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul… Pentru dârzenia lor, ca unii ce s-au împotrivit cu onoare și curaj vitregiilor vremii („Vijelii cumplite au trecut peste noi, știe numai Dumnezeu, pământ scump”), Eminescu ne-a cerut tuturor să mergem la mormintele lor nu cu inimi dezbinate, ci cu sfiala sfântă pe care o avem când ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele lui Hristos la Sf. Liturghie: „Popor românesc! … Nu merge la mormintele Domnilor tăi cu sămânța dezbinării în inimă, ci precum mergi și te împărtășești cu sângele Mântuitorului” (Eminescu, Opere, vol.XII, 1985, Ed.Acad.R.S.R., pg.363); „Vijelii cumplite au trecut peste noi. La toate am ținut piept și nu ne-am dat, ș-aici am stat… Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru faptele mărețe și înălțătoare care s-au petrecut pe el” (A. Vlahuță, Din trecutul nostru, ed. Militară, București, 1974, pg.119).
Recursul lui Eminescu la istoria începuturilor antice ale poporului român, cu originile sale geto-dace, au menirea de a ilustra tocmai trăinicia noastră ca neam de vază în lume. Cuprinzând cu gândirea sa vastă trecutul strămoșesc, Eminescu aprecia faptul că dacii au fost un popor plin de blândețe, brav, nobil și eroic: ”Era un popor brav acela, care-a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma. Era un popor nobil acela, a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreț, și a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost și nu va fi rușine niciodată” (Mss. Acad. Rom, 2257). Apoi, referindu-se la epocile medievală și modernă, Eminescu a cântat în versuri pe românii din toate provinciile istorice (Transilvania, Basarabia, Bucovina, Moldova, Muntenia) și, purtând în inima sa marea durere că rasa noastră sărăcește și degenerează sub jugul străinătății („Timpul”, XI, 1880), a reușit să surprindă în poezia „Doina”, pentru a-i alina pe românii „de la Nistru pân’ la Tisa”, o dureroasă sinteză a tuturor suferințelor răbdate de neamul românesc în istoria sa zbuciumată.
Astfel: muntenii au fost elogiați prin personalitatea triumfătoare la Rovine a lui Mircea cel Bătrân (un „toiag” care i-a spus „marelui” Baiazid, cel care a venit să „ceară” pământ și apă, că – până și de război fiind bucuroși, deoarece prin el ne apărăm sărăcia și nevoile neamului – nu aveam armată ca să ne putem apăra țara, dar iubirea noastră de moșie era un zid de netrecut) și a lui Mihai Viteazul (întregitorul Daciei); moldovenii au fost lăudați prin vitejia lui Ștefan cel Mare; bucovinenii au fost omagiați pentru geniul lor romantic, apărându-i în fața nedreptăților impuse de stăpânirea austriacă („Și e plină de străini / Ca iarba de mărăcini: / Și e plină de dușmani / Ca râul de bolovani”, scria în ziarul „Curierul de Iași”); basarabenii au fost mângâiați în rana sângerândă provocată de raptul teritorial rusesc din 1812; transilvănenii au fost transfigurați liric prin persoana eroului Horea, gigantul care strălucește pe munte…
Și, ca o minune dumnezeiască, pe când împlinea vârsta de 17 ani, în 1867, chiar anul în care Transilvania era anexată la Austro-Ungaria și era administrată de Budapesta, pe bolta României a răsărit o stea literară de o strălucire copleșitoare, Mihai Eminescu, ale cărui „raze” s-au revărsat ca un balsam tămăduitor mai întâi prin conceperea excepționalei poezii „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!”. Iar „steaua”aceasta a luminat dezinteresat, nu pentru glorie, căci numai astfel se poate înțelege gestul marelui poet de a refuza intenția reginei României, Carmen Sylva, de a-i acorda o distincție națională…
Luceafărul care a răsărit, la care era și este o distanță atât de lungă, pentru mulți dintre întunecații veacurilor, s-a oprit ceva mai mult pe cerul cu stele însângerate pentru toți românii transilvăneni batjocoriți de maghiari. Steaua României, Eminescu, i-a întărit pe românii ardeleni în rezistența lor la opresiunea oficială maghiară, amintindu-le acestora să-și pună nădejdea toată în tăria divină (Mss. Acad. Rom., 2257), în Atotputernicul Dumnezeu („Dar ție îți zic / Mult iubit popor român, / Există în secret Dumnezeul lumii/ Mecanica Universului” (Mss. Acad. Rom. 2263). „Visul” lui, de înaltă menire patriotică, era unirea românimii („Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer / E-unirea Românimei… E visul meu de fier (…) / Las Românimii toate grozavul frumos vis / Ca’ n fruntea ei senină etern să steie scris! / Ridic cupa de aur în sânta pomenire / Celui ce priceput-a înalta lui menire” – poezia „Mira”), motiv pentru care a apărat cu dârzenie drepturile naționale ale românilor din Transilvania, s-a împotrivit politicii maghiare de deznaționalizare a românilor, a cerut românilor din Transilvania să nu aibă atitudine de sclavi în fața persecutorilor unguri, a invocat eliberarea Transilvaniei, a criticat pe luptătorii naționaliști de peste munți, spunându-le că le lipsește vârtutea și demnitatea străbunilor români („Federațiunea”, 1870) și, nu în ultimul rând, a proclamat ridicarea la arme a „șoimilor munților Carpați” dintre Criș, Mureș și Maramureș (Mss. Acad. Rom., 2276)…
Totodată, în deplina consonanță cu durerea românimii transilvănene, Eminescu a certificat în conștiința colectivă faptul că ungurii nu sunt prin nimic superiori românilor (dimpotrivă), deoarece au o viață de stat medievală, iar valoarea lor fictivă era absolut necesar să fie risipită și să fie aduși la simțul realității („Neamul românesc e un vultur în adormire, dar tocmai de aceea Ungurii se tem de noi, au conspirat împotriva noastră, dar mai mult ne-au împietrit în rezistență” – Mss. Acad. Rom. 2255). Delimitarea lui Eminescu față de năravurile expansioniste maghiare a fost mai mult decât categorică, el afirmând că „maghiarul trebuie frecat pentru a deveni om de omenire” („Curierul de Iași”, 7 oct. 1877) și a subliniat că mai bine moare în luptă decât să fie maghiar („Prefer lupta în locul unei dreptăți nedrepte; prefer de-a muri în loc de-a deveni Maghiar. Cine mi-o poate ținea de rău, dacă voiu ca și copiii mei să fie ca mine de Români ?” – Mss. Acad. Rom.,2257, fol.30, pg.33).
COSTEL NEACȘU,consilier parlamentar
