Menirea neamului românesc
Obținerea cu sacrificii militare și civile a independenței de stat, dar și perspectiva ca toți românii să graviteze pe orbita unui stat național unitar puternic, l-au determinat pe Eminescu, în mai multe rânduri, să își exprime convingerea că neamul românesc are de îndeplinit o misiune istorică încredințată chiar de Dumnezeu („Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta este singura misiune a statului român, și oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmașilor și calcă în picioare roadele muncii străbunilor noștri (…) Dumnezeu ne-a încredințat-o din ziua în care Traian împăratul a pus piciorul pe malul stâng al Dunării” – „Timpul”, IV, 1879). De aceea, el a încercat să dezvolte românilor conștiința colectivă că sunt protagoniștii unei misiuni culturale a neamului, chiar dincolo de granițele proaspetei țări independente, în întregul Orient, așa încât românii să devină o ființă morală civilizatoare printre „vrăjmașii ce ne înconjură” („Timpul”, IV, 1879).
Înălțându-și astfel gândurile cele mai frumoase pentru neamul său, în intenția de a fixa menirea noastră ca națiune, Eminescu și-a pus nădejdea nu în conducătorii vremii lui, care importau fără discernământ tot ce era străin și stricau tot ce era românesc, ci în generațiile care vor veni, cu condiția ca acestea să fie educate într-o școală pusă în slujba intereselor fundamentale ale neamului românesc. Încrederea în instituția școlii, considerată ca singura autorizată să pregătească generațiile capabile să înțeleagă rolul instituțiilor statului, Eminescu o vedea cu atât mai întemeiată cu cât, în fața incompetenței unor conducători politici care nu aveau legătură cu țara, neglijența din administrație făcea ca școala să se deprecieze calitativ. Aceasta și era motivația lipsei de cultură, spunea Eminescu, pentru că nici școala nu era una serioasă! Decăderea ei, percepută ca pe o pedeapsă de la Dumnezeu, era generată de superficialitatea reprezentanților statului („Școala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecții oameni care să știe administrație, finanțe și economie politică, învățați pedagogi, pe când adică va fi școala scoală, statul stat și omul om” (Mss. Acad. Rom., 2264), de veleitarismul politicianist („Și politicianismul încurajator al incompetenței a contribuit la decăderea învățământului (…) Bătrânii în loc de a-i îndemna pe tineri la muncă, îi cheamă să ia parte la luptele politice (…) Munciți, băieți” („Timpul”, IV, 1879), de neprofesionalismul cadrelor didactice („nu există specialiști nici pentru universități nici pentru licee, iar în zone rurale sunt învățători care nu știu unde se pune punctul și virgula” („Timpul”, II, 1877) și, desigur, de neseriozitatea tinerimii studioase („Ușurința cu care tinerii la noi discută… e un semn că avem de-a face cu oameni îmbătrâniți înainte de vreme, cărora le-am prezice de pe acum lipsă de statornicie și impotență morală. Aceasta-i pedeapsa pe care ne-o dă Dumnezeu, pentru c-am făcut din școli numai unelte, în care se îngrămădește învățarea unei mulțimi de cunoștințe, fără să fi îngrijit de loc pentru creșterea inimii și caracterului, căci niciodată tăria unui popor n-a stat numai în instrucție și numai în instrucție, ci totdeauna în creștere. O cunoștință, mai ales în școlile secundare, care nu are rol educativ, e o cunoștință stearpă și nefolositoare” („Curierul de Iași”, 5 iunie, 1877).
Apărătorul purității limbii autentice
Dacă luăm în calcul faptul că sufletele atâtor generații de români s-au desfătat intelectual din „isvorul pururea reîntineritor” (poezia „Fântâna Blanduziei”) al versurilor lui Eminescu, cel atât de îndrăgostit de „adâncimea parfumului” autenticei noastre limbi strămoșești, nu putem să ne întrebăm cum de anume a fost posibilă, pentru mai bine de un veac, seducția generalizată la care suntem și astăzi martori! Aici ar fi cazul să înțelegem că versul eminescian a reușit să „atingă” profunzimea românilor tocmai pentru că, înzestrat fiind de Dumnezeu cu o minte scăpărătoare, neobișnuită, s-a identificat pe sine cu tot ce poate fi mai încântător din specificul natural al graiului românilor simpli. Mai altfel spus, Eminescu a cucerit poporul românesc pentru că i s-a adresat „pe limba lui”, iar dacă totuși a reușit ca nimeni altul să își facă înțeles limbajul de o sinceritate genială, „de la vlădică și până la opincă”, aceasta a fost posibil și întrucât, inspirându-se din datinile și obiceiurile naționale, dar și din încântătoarea limbă a literaturii populare vechi, s-a expus cu mare curaj în plan național pentru a exprima cât mai fidel toată simțirea și gândirea curată a poporului român. Cu alte cuvinte, Eminescu rămâne inegalabil și inconfundabil pentru că s-a raportat desăvârșit la incontestabila ingeniozitate a poporului său drag…
Din perspectiva însușirii integrale a manifestării originalității geniului unui neam, Eminescu s-a angrenat cu întreaga sa ființă în lupta pentru salvarea limbii vechi și înțelepte („Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă / A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă ?” – poezia „Scrisoarea III”), argumentând că norma limbii scrise trebuie să fie cea din gura poporului de jos și nu cea din fanteziile unor filologi și intelectuali cu educație străină (Mss. Acad. Rom., 2257). Pe unii ca aceștia îi considera de altfel oameni care mai degrabă ar pune la vot existența lui Dumnezeu, decât să fie suflete îndrăgostite de limba și datinile străbune (Mss. Acad. Rom., 2255). Dragostea lui pentru frumusețea limbii noastre avea să o exprime în ziarul „Curierul de Iași”, în 1876, când, la ceremonia descoperii bustului domnitorului Grigorie Ghica de la Iași, Eminescu susținea că a „văzut” în cântările preoților „dulcea limbă a trecutului”.
Ca un vultur, dintr-un neam de vulturi, Eminescu a atacat fără cruțare pe toți cei care alterau frumusețea limbii române cu fel de fel de străinisme (franțuzisme), făcându-se vinovați de promovarea intelectualilor mediocri prin intermediul Școlii, Presei, Academiei etc. Îndreptarea situației era înțeleasă în primul rând ca fiind de resortul Școlii, prin intermediul căreia s-ar cuveni să ajungem cu toții la o pronunție generală autohtonă (Mss. Acad. Rom., 2257), în așa fel încât limba să ne fie o „redută” decisivă în apărarea naționalității…
Solidar cu țărănimea
Clasa socială cea mai oropsită, cu toate reformele inițiate în secolul XIX, a fost țărănimea. Supranumită pe bună dreptate și „talpa țării”, aceasta susținea întreaga populație și se afla într-o situație socială degradantă („Niciodată țăranul n-a fost mai mizer decât azi, niciodată sarcinile ce i s-au impus mai grele, niciodată munca mai multă” – „Timpul” , VI, 1881), adusă până la starea de subzistență alimentară („hrană cu mămăligă, oțet și zarzavaturi, rar carne – țăranul român este stors de puteri” – „Timpul”, IV, 1879) de către stupiditatea și brutalitatea unei administrații care „îl prigonește, îl jefuiește și îl maltratează” („Timpul”, V, 1880). Din lumea lor cea „de plâns” a „cules” Eminescu savoarea limbii autentice, a suspinat alături de ei și, înțelegând că tot ce s-a făcut de către stat a fost spre răul țăranului, și-a pus condeiul de scriitor în slujba acestei clase pe spatele căreia trăiau celelalte clase!
Astfel, cu o forță devastatoare din cele mai lucide, Eminescu le-a fost țăranilor un adevărat „purtător de cuvânt”, în fața corupției liberale, fiindu-le „frate” ca unora care păstrau specificul nostru național – prin limbă și datini – într-o lume franțuzită și nemțită! Ca urmare, multe din măsurile statului, luate de atunci încoace, au constituit obiectul scrierilor pornite din inima caldă și plină de solidaritate a naționalistului înflăcărat Eminescu: „legiferarea împroprietăririi și a moștenirilor de pământ, așa încât proprietatea să nu poată fi înstrăinată și divizată; organizarea învățământului agrar și tehnic pentru „ridicarea din întuneric a adevăratului și singurului popor român, a țăranului” („Timpul”, VI, 1881) etc.
În consecință, speculanții muncii țăranului român au văzut în Eminescu pe cel mai redutabil adversar al lor, motiv pentru care nu au scăpat nici o ocazie să îl denigreze până la eliminarea lui treptată din istoria literaturii române…
COSTEL NEACȘU, consilier parlamentar
