Dragostea pentru natură
Amintirile „vii” („Fiind băiet păduri cutreieram” – poezia „O, rămâi”) din anii copilăriei (trăite de Eminescu în atâtea clipe petrecute în mijlocul naturii, când cu luare aminte asculta emoționat tainele șoptite din freamătul frunzelor codrului, reverberate asupra lui ca o cântare mistică venită de undeva de dincolo de Univers), i-au marcat sentimentele admirative într-o manieră unică și înduioșătoare, astfel încât se poate spune că nimeni altul nu a cântat natura patriei noastre în versuri mai inspirate. Cercetarea creației eminesciene ne relevă aspectul important că, în toată opera artistului, poetul a scris de 61 de ori cuvântul pădure și de 168 de ori cuvântul codru.
Când se referă la codru, cu apelativul familiar drăguțule („Codrule, codruțule / Ce mai faci, drăguțule” – poezia „Revedere”), Eminescu i se adresa cu un respect de tip voievodal („Codrule, Măria Ta / Lasă-mă sub poala ta” – poezia „Codrule, Măria Ta”), specific cinstirii unui împărat („Împărat slăvit e codrul…” – poezia „Povestea teiului”), dar își exprima și tristețea că, în virtutea frățietății sale cu românii, codrul se tot pleacă sub acțiunea securilor devastatoare („Își desbracă țara sânul / Codrul – frate cu românul – / De secure se tot pleacă / Și isvoarele îi seacă – / Sărac în țară săracă” – poezia „Doina”)… „Bietul” Eminescu, nici nu știa el că nu se va mai naște nici un mare român, în plin secol XXI, care să deplângă protestatar tăierea pădurilor românești de către unguri…
În ce privește pădurea, ale cărei doruri de nimeni altcineva mai bine înțelese, și-a exprimat regretul că i-a rămas în memorie undeva departe („O, rămâi, rămâi la mine, / Te iubesc atât de mult! / Ale tale doruri toate / Numai eu știu să le-ascult (…) / Astăzi chiar de m-aș întoarce / A-nțelege n-o mai pot… / Unde ești, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?” – poezia „O, rămâi”)… Pădurea însă nimeni nu o poate uita, căci, cum spunea și Gala Galaction, „în pădurea copilăriei dacă ai stat, ai ascultat mai atent, ai auzit pașii lui Dumnezeu… Aici am visat și am preamărit pe Dumnezeu…” Iar la o adică, în vremi de urgie, până și ramurile pădurii sar românilor în ajutor, ca în dialogul liric dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid: „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iar ție dușman este…” – poezia „Scrisoarea III”.
Ca o apoteoză la modul singular de a preamări frumusețea naturii înconjurătoare, cu distincția ce se cuvine a se face între respectul față de creație și cel față de Creator, să urmărim acum „spectacolul” elementelor specifice prin care Eminescu prefigura magistral imaginea raiului: „Mergi tu, luntrea vieții mele, pe-a visării lucii valuri / Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri, / Cu dumbrăvi de laur verde și cu lunci de chiparos / Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină, / Unde sfinții se preîmblă în lungi haine de lumină, / Unde-i moartea cu –aripi negre și cu chipul ei frumos” – poezia „Memento mori”; „De dau într-o parte mreaja cu perdea trandafirie / După ea ascunde-apusul, văd o luncă argintie, / Și-n câmpii albastre îmblă generațiile de sfinți; / Unii – (i) vezi cu fruntea creață de adâncu-nțelepciunii, / Alții – (n) seninul credinței și cu mirul rugăciunii, / Îngerii prin rai îi poartă c-ochii mari, adânci, cuminți / Iar în mijlocul câmpiei se ridică aurit de soare, / Un deal verde și în frunte-i se usuc-o cruce mare, / Aurită de lumina sfânt-a soarelui ceresc” (Mss.2291, în „Manuscriptum” (74), an XX (1989), nr.1, pg.10-13)…
„Xenofobul”
Înțelegând foarte bine că nu au de-a face cu un simplu talent ieșit din comun, Eminescu, ci cu un om special care întruchipează spiritul integral al României și, în general, pe al oricărui om cu principii de viață bine definite, liderii mondializării s-au gândit să condamne ca indezirabile toate formele de gândire care contravin imoralității proiectelor lor de instaurare a unei societăți planetare, inventând niște etichete denigratoare și intrând în contradicție flagrantă cu dreptul la exprimare liberă („rasismul”, „antisemitismul”, „extremismul”, „xenofobia” etc), astfel încât purtătorii acestora să fie discreditați și eliminați, precum se încearcă astăzi și cu Eminescu. Fără a se mai ține cont – cu disprețul aferent – de confuzia lingvistică pe care o fac în numele urii de rasă, ei asociază în mod eronat atacul la persoană cu atacul la faptele imorale ale unora din rasa respectivă… De altfel, nici Biserica, în misionarismul ei, atunci când își propune să osândească păcatele pe față, nu atacă (condamnă) persoana ca atare, ci fapta aceleia, lucru pe care l-a făcut și Eminescu… Acesta este „motivul” pentru care și este catalogat ca „xenofob”, de mediile antihristice mondialiste, pentru care „virtutea-i o nerozie”, de sorginte „extremistă”, deși acuzația aceasta „rasistă” este propagată pe nedrept…
Acuza este injustă deoarece Eminescu nu a disprețuit pe cineva doar pentru simplul fapt că ar aparține unei anumite rase, cum și-ar dori unii să ne determine să credem, ci pentru că acel cineva este vinovat de ceva: Eminescu a iubit România, dar a deplâns decăderea fizică și sufletească a locuitorilor țării: a iubit poporul român, dar s-a disociat de mișeii fii ai țării aflați la conducere (niște oameni răi pe care i-a acuzat că au dat pământul pe mâna străinilor, fiind lipsiți de pietate față de strămoși, în ciuda „educației” lor în cafenelele Parisului și a venirii în țară ca să ne strice rânduielile – Mss. Acad. Rom., 2258); a elogiat „Grecia măreață” (poezia „Memento mori”), cu al său scriitor „legendar” Homer, dar s-a disociat categoric de grecii vicioși (înșelători, fățarnici și lingușitori); a admirat „epoca de aur” a evreilor (cu Moise, David, Solomon) adică neamul din care au venit în lume Domnul nostru Iisus Hristos și Maica Domnului, dar a repudiat trădarea Dalilei, rătăcirea și jafurile evreimii… De asemenea, românismul său nu l-a împiedicat pe Eminescu să dea cinstire civilizațiilor altor rase, cântând în versuri sacralitatea Egiptului (poezia „Egipetul”) și pe „împărăteasa lumii”, Roma, cu al ei viteaz împărat Traian și cu poeții latini (Horațiu) prin care îi tresaltă inima („Când îi cugeți, cugetarea sufletu-ți divinizează” – poezia „Memento Mori”)… Și atunci, stimați cititori, unde este „xenofobia” lui Eminescu? Nu cumva s-o găsi oare în „păcatul” lui Eminescu de a fi protestat că ungurii ne-au furat Transilvania, evreii ne-au cotropit țara cu forța lor de speculanți, rușii ne-au batjocorit și anexat Basarabia, austriecii ne-au dus Bucovina în robie, grecii și bulgarii ne-au infiltrat statul, iar toate acestea au fost posibile sub privirea îngăduitoare a regelui german de la conducerea României, supranumit sugestiv Carol Îngăduitorul? Nu cumva la Eminescu avem de-a face cu o mânie sfântă (psalmul „Mâniați-vă, dar nu greșiți”) prin care a lovit neîndurător cu biciul cuvântului pentru că își vedea neamul românesc amenințat, istovit, sărăcit, demoralizat de către neagra străinătate („Înaintea negrei străinătăți care împânzește țara, cad codrii noștri seculari și, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru” – „Timpul”, V, 1880), pe care o percepea ca pe un virus furișat în organismul viu al națiunii („Timpul”, VII, 1882) în fața căruia cântecele noastre pier, păsările pleacă, izvoarele seacă? Ce ar fi trebuit să facă marele poet, cu „umbra” acestui spin devastator al străinătății la ușă („Timpul”, VI, 1881)? Să tacă? Nu, desigur… El prin care țara întreagă se plângea codrului, singurului care mai avea „inimă de frate” și îi putea înțelege durerile (poezia „Codrule, Măria ta”).
Și încă ceva! Ar fi greșit să „vedem” în „lacrima” liricii eminesciene doar ofranda suferinței lui față de primejdia dăinuirii existenței neamului românesc și a României, exprimată cu atâta elocvență în poezia de mai jos, ci este vorba de mărturisirea de credință pe care o manifesta deschis pentru apărarea Răsăritului ortodox în fața ofensivei Apusului catolic și neoprotestant: fiind neîncrezător în preluarea de către România a formelor de viață apusene, Eminescu a avertizat că ținta Occidentului era aceea de a cuceri economic întregul Răsărit, să îl aducă în dependență (robie) de capitalul străin și astfel să îi anuleze istoria și religia (în ziarul „Curierul de Iași”, din 29 oct. 1876, Eminescu scria că „viața răsăritului (ortodox – n.a.) e condusă de ideal istoric și religios demne de atenție”). Din aceste considerente, care fac din Eminescu modelul prin care devenim părtași celei mai înalte teologii existente într-o operă literară, s-a născut patriotica poezie „Doina”: „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a /Că nu mai poate străbate / De-atâta singurătate; // Din Hotin și pân’ la Mare / Vin muscalii de-a călare / De la Mare la Hotin / Calea noastră ne-o ațin; / Și Muscalii și Calmucii / Și nici Nistrul nu-i îneacă / Săracă țară, săracă! // Din Boian la Cornu Luncii / Jidovește ‘nvață pruncii / Și sub mână de jidan / Sunt românii lui Ștefan. // Vai de biet român săracu / Că-ndărăt tot dă ca racul / Fără tihnă-i masa lui / Și-i străin în țara lui. // Din Brașov pân’ la Abrud // Vai ce văd și ce aud / Stăpânind ungurul crud. / Iar din Olt până la Criș / Nu mai este luminiș / De greul suspinelor / De umbra străinilor, / De nu mai știi ce te-ai face / Sărace, român, sărace! // De la Turnu-n Dorohoi / Curg dușmanii în puhoi / Și s-așează pe la noi; / Și cum vin cu drum de fier / Toate cântecele pier / Zboară paserile toate / De neagra singurătate / Numai umbra spinului / La ușa creștinului / Codrul geme și se pleacă / Și isvoarele îi seacă / Săraca, țară, săracă! // Cine ne-a adus jidanii / Nu mai vază zi cu anii / Și să-i scoată ochii corbii / Să rămâie-n drum ca orbii. // Cine ne-a adus pe greci / N-ar mai putrezi în veci / Cine ne-a adus Muscalii / Prăpădi-l-ar focul jalei. // Să-l arză, să-l dogorească / Neamul să i-l prăpădească, / Iar cine mi-a fost mișel / Seca-i-ar inima-n el, / Cum dușmanii mi te seacă / Săracă, țară, săracă! // Ștefane, Măria Ta; / Lasă Putna, nu mai sta, / Lasă Arhimandritului / Toată grija schitului / Iară grija gropilor / Dă-o-n seama popilor / La metanii să tot bată, / Ziua toată, noaptea toată, / Să se-ndure Dumnezeu / Ca să-ți mântui neamul tău… // Tu te-nalță din mormânt // Să te-aud din corn sunând / Și Moldova adunând. / Adunându-ți flamurile / Să se mire neamurile; / De-i suna din corn o dată/ Ai s-aduni Moldova toată / De-i suna de două ori / Vin și codrii-n ajutor; / De-i suna a treia oară / Toți dușmanii or să piară / Dați în seama ciorilor / Ș-a spânzurătorilor. // Ștefane, Măria Ta, / Lasă Putna, nu mai sta / Că te-așteaptă litvele / Să le zboare tigvele / Să le spui motivele / Pe câți pari, pe câți fuștei / Căpățâni de grecotei. // Grecoteii și străinii / Mânca-le-ar inima câinii / Mânca-le-ar țara pustia / Și neamul nemernicia / Cum te pradă, cum te seacă / Săracă, țară, săracă!”…
Varianta aceasta a „Doinei”, foarte puțin cunoscută astăzi, este preluată din cartea „Mihai Eminescu – poezii tipărite în timpul vieții”, volumul 3, note și variante, ediție critică îngrijită de Perpessicius cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundației Regale, București, 1944. Vă dați seama, stimați cititori, ce fel de forțe sunt în joc și cât preț se pune pe libertatea de exprimare dacă, de peste 100 de ani, poezia „Doina” pribegește în țara ei, rătăcind prin sertare închise cu mare grijă de o cenzură prin care este ucis a doua oară Eminescu? Pe de altă parte, nu am auzit niciodată de un actor care să recite acest poem la Radio și Televiziune! Nici de literați care să o comenteze public! Și întreb: de ce? Căci nimeni din literatura română n-a sesizat, mai corect, care sunt cauzele lacrimilor de sudoare ale românilor jefuiți prin alogeni și interpuși!
COSTEL NEACȘU, consilier parlamentar
