Citesc, cu atenția mărită, volumul de poeme „Vă las pe voi să fiți poeți” (Editura „Pim”, Iași, 2022), girat de tânărul poet Evelin L. Ș. Andrei, din Giuvărăștii Oltului. Adică, de acolo de unde a debutat, ca negustor-cârciumar unul dintre cei mai mari farsori ai politicii românești postdecembriste: Liviu Dragnea!
În verva sa furtunoasă, universul liric al lui Evelin Andrei atinge, în această carte, piscuri de vitalitate juvenilă, care se metamorfozează, variabil, în poeme de profundă maturizare, încoronate, cu multă sensibilitate, meșteșug originar și fantezie… E ca un proiect de lumină, care atinge puncte solare, într-un limbaj variat, de diamant, dar și de catifea, vital și viguros, prin punctele esențiale, sentimental, generos și cald, acolo unde poetul nu se poate opune candorii sale sufletești.
Contrar trendului din poezia actuală, în care „o scroafă poate deveni, la fel de suavă, ca un fluture”, Evelin Andrei se adapă din licoarea elementară și romantică a poeziei clasice, manevrând, cu o ușurință incredibilă, sonetul, glossa și rondelul, genuri lirice, care, pentru el, reprezintă, precum vinul vechi, spiritul pământului.
Poezia lui este un fel de animism, care reduce lumea la sinele-i interior și la văzduhul iubitei sale, autorul exprimându-se în limbaj propriu, cu înțelesuri care țin de retorica veche de când lumea. Nimic inert, nimic fără semnificații majore nu găsești în cartea lui Evelin Andrei… Totul are sens, totul e trăire, totul păstrează distanța față de ipocrizia vremurilor în care viețuim noi, astăzi. Iată creația eveliană: senzualism, depresiune sufletească, lumină, penumbră și întuneric, deopotrivă, melancolie și surâs, rezistență, prin poezie, la bezna spirituală a lumii, precum și promovarea ideii păstrării unei flăcări mereu aprinse, în acest univers, acaparat de un interminabil frig existențial…
Evelin Andrei scrie nativ, precum cântă pasărea, în zbor: fără să aștepte aprecieri, fără să-și dorească o anume celebritate. Deși, din cauza condițiilor sociale, în care își poartă respirația, el nu are decât studii gimnaziale, varietatea subiectelor abordate în „Vă las pe voi să fiți poeți” denotă faptul că are lecturi bogate, din literatura clasică și contemporană, autohtonă și universală… Chiar din filosofia lumii… Și-a refuzat, într-un anume fel, mersul firesc al studiilor, pe care s-ar fi cuvenit să le urmeze, lăsându-se în voia lecturii și a talentului, teoretizând: „Ce nu poate face timpul, o va face versul”.
La 30 de ani, el este „Imun la al lumescului venin”, cedând, tot timpul, în duel cu lăuntricul său, devenind astfel un „poet al timpului nebun” și nu un „poet nebun al timpului”, cum ar părea la prima vedere. Se „agață naiv de viitor”, , având de partea sa tinerețea și trăirea „ca leacuri”, „simpla prezență” pentru el însemnând lumină. Se sfarmă „în fața clipei”, devenind un fel de pom roditor, de la natură, nerealizând că poezia sa poate deveni un fel de „Hrană pentru omenire”, chit că „dreptul (fundamental) la nefericire”…nu-i dă pace. Își râvnește, elegant, iubita, practicând o eleganță pe care nu a învățat-o de nicăieri, mergând, când în derivă, când cu sens, pe un drum „iluminat de teamă”. Doar așa se naște arta, în viziunea lui Evelin Andrei: iubind, în urma iubirii, sufletele cad „Din ilustrul lor statut”, vizând cerul, metafizica vieții, transcendentul…
Poetul realizează, însă, că, în aceste „vremi de ciumă”, niște strigoi vor să-i „înghită zborul”, care poate fi „Al tuturor și al nimănui”, nerămânându-i decât să se împace cu eul propriu, cu singurătatea în doi, încercând, alături de iubita sa, să umple golurile neantului vieții lor. Cum? Prin poezie… El mai crede că lumea se poate salva, prin artă, tânjind după „lumini și înfloriri”, dar și după „frumusețea care-l paște”, din când în când.
Nostalgiile poetului au tâlc, dar bucuriile îi sunt înzăpezite, pe când „Moș Crăciunul râvnit / nu mai aduce magia cu el”. Critică, fără menajamente, situația și deriva în care se află societatea românească: „Repetenți la demnitate, / Corigenți la veșnicie, / Storși de viață și magie / Și lipsiți de libertate,// Astfel au ajuns românii (…)”
Prin demersul său liric, cu răsărituri și apusuri, cu geruri, în care se risipesc suflete, copilul din el, cel care nu și-a trăit copilăria, la incandescența ei firească, strânge, în coșul vieții clipe, închizându-și, astfel, rana sângerândă a timpului netrăirii depline „sub zăvoarele” poeziei… El vrea să simtă culorile iubitei, mai „de aproape”, rugând-o să nu-și mai țină sufletul „pasăre în colivie”. „Se amuză neputința”, în poezia lui Evelin Andrei, el și iubita lui devenind poezie, împărțindu-și, astfel, lumina „la doi” și cerându-i acesteia să nu-i dea mai mult decât poate duce, amândoi „pierzându-și capul, până și-n iubire”.
Dar, să redăm câte ceva din virtuozitatea poeziei sale: „Păcat că-i clipa efemeră/ Și nu mi-e de folos ocara,/ În noapte, mă îmbată vara,/ Cu toate câte îmi oferă”. Sau: „Privește, doar, superbă fată, divinul cum din noi răsare!”
Prin scrisul său clar-izvorât din tumultul său existențial, poetul își caută un drum, creând un microunivers dramatic shakespearean, prin care el, ca actor al clipei, se lasă, totdeauna, înșelat: „Cu roluri seci și-amare,/ Am adoptat orbește,/ Crezând că-s drumuri clare”.
„În patimile unei vremi flămânde”, cum e vremea în care trăim, el are, totuși, replică pentru cei care strâmbă drumurile oamenilor onești și talentați: „ Nu vreau să vă evit, / De ce aș vrea?/ În lumea voastră, eu sunt cel în plus”. „La un pas distanță” de ceea ce simte el că este, poetul mușcă din iubita lui, „ca din pâine”, iar, ea, la rândul ei, îl soarbe savuros. Nu-i este străin lui Evelin Andrei nici versul baladesc: „Cântă-mi, dragă, păsărea, / Să te pot mereu avea, / Undeva-n adâncul meu, / Pentru când mi-o fi mai greu”.
Evelin Andrei moare, învie și iubește, își numără zilele, e naiv și matur, cât cuprinde, e superficial și profund, el nedorind niciodată, în „îmbulzeala lumii” de azi, să facă parte din turmă ori din cirezile „democrate”, cum spunea Țuțea, vizând democrația noastră postdecembristă: „Nu vreau ca, în virtuți, / Să fiu în rând cu restul”. Fiindcă, spune tot el „Aceste lumi virtuale v-au sedus/ Și v-au privat nu doar de libertate,/ Ci și de ale minții nestemate,/ Iar sufletul e cu atât mai dus”. Sau: „Oameni mici, cu gura mare/ Și cu creier și mai mic,/ Rătăcesc prin întuneric,/ Fără cale de scăpare”.
Nădejdi, aparențe, evadări, doruri, neputințe, ochelari de cal („E o modă să mimezi/ Ceea ce nu ai trăit), blesteme, minuni, versuri și re-versuri, rătăciri, dorințe, chinurile și harurile vieții, iubirea (cea care, uneori, devine „carne de tun”), inimi nesătule, suflete moarte, iată aria largă a tematicii poeziei lui Evelin Andrei, care poate avea un viitor fast, în poezia noastră contemporană.
Dar despre actul creator și providențiator al poemelor sale, poate veți regăsi amănunte, în poemul care a dat și titlul cărții – „Vă las pe voi să fiți poeți”:
„Vă las pe voi să fiți sofisticați,
Lăsați-mă pe mine cu simțirea,
Mi-e versul vrednic, nu mimez trăirea,
Nu mă complic precum vă complicați.
Refuz să scriu lumii cu-nchipuirea,
Prostind minuțios atâția frați,
Vă place, știu, în fund a fi pupați,
E ceea ce v-aduce împlinirea.
Lectura-n plus nu poate-ascunde golul,
Nici de trăiri, dar nici de omenie.
Și, chiar și-așa, tot nu mă-ncântă rolul
De-a fi poet. – Mai bine poezie.
E drumul clar, dar eu prefer ocolul,
Păstrând distanța de ipocrizie…”
Dumitru Sîrghie
