Cine sunteți, de fapt, d-le Nicolescu, Cneazul Igor sau Othello?
Am încercat să fiu Cneazul Igor, să fiu Othlleo, să fiu Rigolletto… Și mi-a făcut mare plăcere să încerc să interpretez aceste roluri. Așa că meseria mea a fost o plăcere… Și asta e foarte important. Cum e vorba: „Hobby-ul pe care îl ai să ți-l faci meserie și atunci n-ai să muncești o viață întreagă!”
Se spune că marii artiști au și ei slăbiciunile, dubiile și căutările lor… Ce slăbiciuni, ce dubii și ce căutări aveți d-le Nicolescu?
Păi nici nu știu de unde să încep. Multe, multe… Dubii… N-ai încrederea aceasta sută la sută, pentru că pe scenă sunt unii care te plac, unii care nu te plac și unii care sunt complet neutri. Și atunci stau mereu în balanța asta și mă întreb: care dintre ei are dreptate?
Căutare? Suntem cu toții într-o eternă căutare… Și acum când dau lecții la tineri, mă uit că mai mult caut eu decât ei. Nu mai au răbdare cu ei înșiși. Le spun că eu am răbdare cu ei, dar ei trebuie să aibă răbdare cu ei și, după aceea, cu mine…
E de vină societatea?
Probabil. Asta-i viața de astăzi… Istoria ne-a scăpat de sub control!
Ați colindat și veți colinda în lumea întreagă… Din când în când mai veniți și acasă, la Slatina. Ce sentimente vă animă când veniți acasă, în matricea spirituală a domniei-voastre?
Egel, soția mea îmi spune mereu: „Casa ta e aici, în Germania. Unde-s copiii tăi? Unde e familia ta? Aici, în Germania.” E adevărat. Dar, totuși, când vin la Slatina, mă simt și mai acasă. Părinți, colegi, neamuri, rude, amintiri… Ăstea nu se pot șterge niciodată.
Cu toate că am familia acolo și sigur că aia e casa mea. Stau acolo din 1977… Slatina este, însă, casa caselor mele, oriunde m-aș afla…
Unde locuiți în Germania?
Lângă Freiburg, între Freiburg și Basel. Este în sud-vestul Germaniei… Se numește „Colțul celor trei țări”. E ca un triunghi… Noi suntem în Germania, la 20 de km, e Franța și, la 30 de km, e Elveția.
După ce ați plecat, la cât timp ați revenit în România?
Imediat după ce s-au deschis granițele. De fapt, chiar în ianuarie 1990. Am zis că las totul și vin în Slatina, nu mai fusesem de 13 ani. Mulți ani… Am venit pe un ger de –20 de grade, am venit cu niște medicamente, lapte praf pentru copii, pentru spital… A trebuit să vin. Îmi era atât de dor de Slatina…
Antonius Nicolescu sau Cneazul Igor, într-un lan de maci… Cum definiți această metaforă?
Stepa rusească… Cred că asta ar simboliza. Eu simt ceva deosebit, când e vorba de Rusia, pentru că mama a fost rusoaică. A fost rusoaică, nu basarabeancă… Se răscolește ceva în mine, când aud muzică rusească. Concertul de Rahmaninov, de exemplu… Mie îmi curge o lacrimă, e ceva în mine, îmi freamătă inima…
V-aduceți aminte din copilărie de Centrul Vechi al Orașului Slatina? Cum ar spune poetul,vă mai amintiți ceva din „antichitatea” copilăriei dvs.? Ce imagini mai aveți în memorie?
Se ieșea la ora 6-7 seara. Stăteam, vedeam ce fete au mai venit, care au mai plecat și care n-au plecat. Care băieți au mai venit și au plecat… În general, în vacanțe, pentru că în rest nu prea era timp. Orașul Vechi a fost orașul aristocrației slătinene… Cu toate casele sale de patrimoniu, despre care soția dvs. a scris atât de frumos, d-le Sârghie.
L-ați prins , ca elev, pe profesorul Alecu Mustață?
Da. Cu el am făcut ALA (Apărare Locală Antiaeriană)… Am trecut clasa la el „la mustață”, cum se spune popular. Pe ăștia care făceau sport și muzică nu putea să-i sufere. La el trebuia să fii numai cum vroia el… Te punea cu spatele la hartă, ca să-i arăți unde e țara și capitala. În primul trimestru, mi-a dat nota 6, la ALA, pe al doilea, mi-a dat 5 și pe al treilea, mi-a dat 4. Și mi-a zis: „A, flăcău Nicolescu, ai rămas repetent.” Eu îi spun: „Nu, domnu’ profesor, că am 6 pe primul, 5 pe al doilea și patru pe ultimul”. Să-nebunească nu alta, că nu m-a lăsat repetent…
Ce vremuri!!!
Da, am fost vecin cu bunicul muzicianului Paul Ghentzer… L-am mai prins pe Stricescu, care avea cofetărie… Mai era unul care repara biciclete, vizavi de primărie. Titi Pălărierul, care avea un picior de lemn, a fost rudă cu mine…
Vulpe era unde era, cândva, și cinematograful… Unde era restaurantul și hotelul Oltul… Domnule, fiecare casă din Slatina și de oriunde are povestea ei… Trebuie să știi s-o asculți..
De acolo de unde trăiți se-aude jungla politică din România?
Da, se-aude tot! E adevărat că nu scriu toate ziarele germane despre România. Sunt unele ziare care amintesc așa vag. Dar sunt ziare care se ocupă, într-adevăr, de această problematică, a noastră și a bulgarilor.
Ceea ce fac politicienii din România sunt copilării. Ei cred că nimeni nu se prinde. Adică ei fac numai prostii și, dacă ăia nu spun nimic, cred că nu-și dau seama de prostiile lor.
Dacă mergem tot așa, cred că iarăși va veni un dictator… Jungla și haosul cer dictatură…
Ce model ați avut în artă, în muzică?
Mie îmi place cel mai mult stilul preclasic și clasic. E ca un costum clasic care te ține până la sfârșitul vieții. Așa e și muzica clasică: nu va dispărea niciodată! Bach, Mozart, Handel, Beethoven – preclasici. Apoi, sigur că e frumoasă și muzica romantică, plină de sentimente. E altceva, romanticul e în căutare de efect… Ca să te emoționeze… Eu am rămas la cei dintâi. „Sunt „demodat”, nu-i așa?
Într-o monografie a Liceului Radu Greceanu, din 1994, prof. Gheorghe Ungureanu scria: „În 1977, aflat într-un turneu în Germania (apuseană), cu un contract artistic prelungit, Antonius Nicolescu a devenit ceea ce este în prezent, de fapt, un emigrant”. Ce sfâșietor este acest cuvânt… Mai sunteți emigrant, d-le Nicolescu?
Eh, eu știu… Câteodată mă simt ca un emigrant. Cu toate că am familia acolo, cu toate că soția mea este germană, cu toate că încerc să vorbesc cât mai bine germană… Dar te fac ceilalți să te simți emigrant. „La voi acolo…”, spun ei. Când aud fraza asta…
Ați avut probleme cu Securitatea?
Nu. Nici înainte de a pleca, nici după ce am plecat. Au mai venit pe la tata, l-au mai întrebat ce fac prin Occident, dar m-au lăsat în pace. Tata a venit în fiecare an la mine, în comunism. Eu am plecat în ’77 și el a venit prima oară în ’78. N-avem atunci nici măcar două paturi. A dormit el în pat și eu pe jos…
Mama a murit înainte de a pleca eu din țară. Cred că dacă nu murea, nici nu plecam. Nu prea am plecat cu tragere de inimă. Mie nu-mi mergea rău aici. Avem postul meu, cu banii care erau atunci, dar nu-mi mergea rău. N-am regretat, totuși, că am plecat, pentru că după aia s-a înrăutățit situația în România.
Ce le transmiteți slătinenilor, prin intermediul ziarului Linia Întâi?
Mare dragoste, să fie sănătoși și să ne ducem orașul mai departe, așa cum a fost până acum și chiar mai bine.
Dumitru SÂRGHIE
