Definind poezia, „ultimul gândirist” – Pan. M. Vizirescu – spunea, cândva: „Poezia este arta supremă a cuvântului replămădit, în freamătul dogoritor al inimii!”
Citind, cu atenția mărită, volumul de poeme „Focuri spre cer”, care a văzut, recent, lumina tiparului la editura „Hertzog” din Tg. Mureș, semnat fiind de Monica-Adriana Florian, ne permitem să prelungim, în răstimp, viziunea panviziresciană…
Așadar, posibilă oricând și pretutindeni, poezia doamnei Monica-Adriana Florian se ascunde atât în lucrurile mărunte, cât și, mai ales, în cele de sus, cu perpetua năzuință de a urca spre cer, precum niște vâlvătăi de lumină, izvorâte dintr-un foc izbăvitor pentru noi, cititorii, care mai credem în miracolul poeziei…
Într-o lume absurdă, în care „ochiul nu mai naște raiuri // nici pe coala desenată”, autoarea acestui volum, care ne vântuie și mântuie, cu emoții estetice, îl roagă pe Dumnezeu de a o deroba de trupul efemer și de a-i păstra ființa originară, spirituală, pentru a putea rămâne la ceea ce i-a fost dat prin „Geneză”: „demiurg atotputernic/ rogu-te nestăvilit: ia-mi tu trupul… // cel nemernic…/ să rămân la ce-am iubit!”
Dimensiune existențialistă, întru cunoașterea sinelui, poezia de față „ne este nouă povață”, sublima povață generată de „un iute și un lent” fior interior autentic, natural, spontan, ceea ce o determină pe Monica-Adriana Florian să deplângă, cumva, așa-zisa „poezie post-modernistă”, lipsită de duh, de îndumnezeire și de metaforă, vizându-i, astfel, pe „epigonii noi”, a căror creație lirică pare să fi murit, înainte de a se naște: „unde-s vremurile…/ în care/ buzele cântau mărirea?// s-au dus ele în uitare,/ răstignindu-și nemurirea?”
Poeta nu uită credința ei strămoșească, care ține, firesc, de dimensiunea românească a existenței oricărui poet născut și nu făcut, de trăirea și cunoașterea cosmosului, ca act de viață, spunând despre ruga mamei sale că „e smerită/ și umilă/ de-ncremenește raiul”…
Poezia Monicăi-Adriana Florian este una metafizică, ca și sentimentul ei erotic: „să trec prin pielea ta/ și să ies prin ochii tăi/ ușor…”, năzuind să ajungă „dincolo…/ de ce zărește ochiul/ unde n-ar răzbi ecoul…” Iată, aici, versuri memorabile, autentice, semnatara acestui volum de debut fiind „întreagă cu ea însăși”, adică cu poezia ei, conștientă de faptul că vremurile în care ne ducem, cu greu, viețuirea, nu sunt atât de favorabile actului creației.
Tocmai, de aceea, ea se adresează unui poet/ unei poete, din vis: „dar, cu toate aste-grele/ îți vei înțelege soarta:/ vei trăi în alte stele,/ mai mărețe decât harta”. E clar, precum unduirea unui izvor, că, în viziunea Monicăi-Adriana Florian, poetul trăiește, figurativ, în alte galaxii decât cele pământești, care sunt dependente de „harta” lumii profane, de alte „guri de rai”, profetice, care îi cheamă pe poeți să scrie despre splendorile ființei: „aste plaiuri ne-nconjoară/ și ne cheamă ne-’ncetat/ să vedem în ce splendoară/ Sfântul Domn ne-a înturnat”. Fiindcă, nu-i așa?, poeții „de la mama lor”, spune poeta de la Tg. Mureș, „toți suntem mărgele/ ale aceluiași colier (…)”.
Despre fauna terestră, cea care ne gestionează visele și trăirea, plăsmuitoarea volumului „Focuri spre cer”, se exprimă sintetic și „la obiect”: „cârmacii vin,/ hoțesc și pleacă,/ dau porunci/ de-a strânge lațul”. Nu mă îndoiesc nicio clipă de faptul că toate aceste vocabule cernute de talentul ei nativ exprimă adevărul integral al „cestiunii noastre politice actuale”.
Dar timpul este de-a pururi „arvuna” noastră, a poeților, trăitori în „turnuri de fildeș” imaginare, poeți precum Monica-Adriana Florian, cea care găsește noi semnificații în cromatica celestă a curcubeului, și anume: libertatea e ascunsă în „galbenul gutuii coapte”, meditația e glorificată de „violet”, „roșul corai” ne oferă porția de vitalitate, splendoarea dragostei freamătă în „portocaliu”, „culoarea roz” nu-ți limitează niciodată exuberanța și trăirea, cu „verdele”, ești deja îndrăgostit, „albastrul azuriu” îți lărgește viziunea, intuiția și privirea spre dumnezeire, iar „auriul” îți întregește poemul vieții… Căci, până la urmă, ce înseamnă un cuplu, bărbat-femeie, desigur? Un androgin, un poem-pereche auriu, aflat într-o perpetuă căutarea „alinării sufletului”. Fiindcă, omul contemporan e „bolnav de suflet” și de neant…
Vindecarea se găsește, ca și în cazul poetei noastre, în propriile poeme. Poeme despre primordiile care au alcătuit, mai târziu, aerul, pământul, apele, focul, îngerii, oamenii, „floarea viorică”, „floarea clopoțel”, „floarea inimă”, „floarea orhidee și femeie”, „floarea scuturată” etc.
Regăsim, în această carte frumos aromitoare, urmele de pe „podeaua dragostei”, care nu se șterg niciodată… Culegem, fără mari eforturi, metafora înflorită a poeziei, cea care „redă-n cuvinte/ gustul de îmbrățișare” și, mai mult decât atât, întâlnim, în persoana doamnei Monica-Adriana Florian, „artistul însetat (care) soarbe nemurirea”, din propria-i operă.
Deși, „de la zenit la nadir/ soarta lumii cade”, deși „suntem plăpânzi/ fantome în mișcare/ de trăire flămânzi/ în lumea asta mare” și, Doamne, periodic, florile de tei ne plâng despărțirile, viața fiindu-ne, shakespearean, ca o scenă eternă de teatru, Monica-Adriana Florian, găsește, în poezie, „odihnirea în sine”, pacea și împăcarea cu universul său lăuntric, dându-și mâna cu poezia-alinare, conștientă de efemeritatea timpului:
„nu mai e timp
de la zenit la nadir
soarta lumii cade
se mai ține de un fir
ce stă să se deznoade
nu mai e timp
de vorbe goale
al iernii anotimp
ne dă târcoale
nu mai e vreme
pentru nimicuri
nici pentru arme
și nici pentru visuri
mai strânge-mi o dată
mâna cu frăție
și ascultă cum arată
liniștea pustie”.
Felicitări, Monica-Adriana Florian!
Dumitru Sîrghie-Mitif
Țin sa vă mulțumesc și pe această cale pentru cuvintele deosebite și pentru aprecierea acestui volum.
Autoarea