GUNOIUL DE SUB PREȘ

Pentru o gospodină leneșă, ascunderea gunoiului sub preș pare soluția salvatoare; o scutește de un drum până la tomberon și mai câștigă astfel câteva minute bune de stat în vârful patului. Asta se întâmplă în orice domeniu, atunci când cei desemnați să-l administreze, ca să nu-și bată cuie în talpă, aleg calea ocolitoare a subterfugiilor, a paleativelor, preferând expectativa în locul deciziilor majore. În învățământul românesc preuniversitar, de pildă, așa-zisa reformă nu a făcut până acum decât să deschidă larg porțile abandonului școlar, absenteismului și mediocrității.

Referindu-ne la acest ultim aspect, ultimii doi ani în care s-au folosit camerele de luat vederi la examenele naționale au scos în evidență proporțiile catastrofale ale unei mediocrități, care până atunci fusese bine ascunsă sub preș. Ne lăudam cu procente de 80-90% absolvenți cu bacalaureat, ne plăcea să arătăm lumii rezultatele bune obținute de elevii noștri la olimpiadele internaționale și nu ne gândeam că sub acest preș al excelenței se ascundea un munte de superficialitate, atât, în principal, din partea elevilor, dar și din partea unui corp profesoral slab motivat și umilit, confruntat cu tot felul de inițiative aiuritoare ale celor care s-au văzut,  la un moment dat, în fruntea învățământului. Astfel de așa zise inovații nu au făcut decât să pună sare pe gunoi, spre conservare, în loc să-l aspire măcar în ce privește elementele mai ușoare, urmând ca peste cele mai grele să se treacă cu lama de buldozer a unei reforme radicale.

Nu s-a întâmplat acest lucru, astfel  că învățământul preuniversitar se confruntă în continuare cu idei dintre cele mai năstrușnice din partea diriguitorilor lui. Ultimul exemplu în acest sens se referă la ideea cuiva de a cere înlocuirea culorii roșii cu verde, la corectarea și notarea lucrărilor de control ale elevilor (pardon, testele de evaluare!), pe motiv că roșul e o culoare agresivă, care-i sperie pe elevi, verdele, în schimb, liniștindu-i. De altfel, tot ce s-a întâmplat până acum în materie de reformă a învățământului a privit numai o parte a realității bipolare profesor-elev, profesorul fiind, de fapt, complet neglijat, lăsat să se descurce cum poate în apa extrem de murdară a originalei democrații românești. O apă în care bietul profesor, dacă nu se hotărăște repede să învețe să înoate, riscă în fiecare moment să fie tras la fund de curenți de adâncime, fără legătură cu dăruirea și pregătirea lui profesională. Și dacă reușește să se mențină la suprafață, acest lucru se datorează lui și numai lui, neașteptându-se deci ca, măcar, în momentele cele mai critice să fie cineva pe malul opus care să-i arunce un colac de salvare. Ambiționându-se totuși să treacă apa, bietul profesor trebuie să îndure nedreptăți și umilințe care-l sleiesc de energii și-l aduc în fața elevului lipsit de aureola atât de specifică și necesară a demnității profesiei.

Și atunci, ce autoritate mai poate avea profesorul în fața elevului? Când un întreg mecanism social se învârtește astfel încât profesia de dascăl poate fi neglijată și chiar disprețuită? Când, în comparație cu elevul de azi, d-l Goe din timpul lui Caragiale era un mic copil nevinovat? Elevul de azi face acum ce vrea în școală: poate să lipsească oricât, să nu învețe nimic, să-și persifleze profesorul, să și facă pipi pe pantalonii lui, că tot trece clasa. Păi cum să îndrăznești tu, amărâtule de profesor, să stai în calea lui, să încerci să-i introduci ceva sub tărtăcuță, tu care abia dacă ai ce îmbrăca și mânca, pe când pe el îl așteaptă mașina cu șofer și bodyguard, să-l ducă acasă? Îndrăznește numai să-i dai nota pe care o merită, că-ți pui în cap nu numai conducerea școlii, dar și Inspectoratul Școlar, și Primăria, și Prefectura! Totul se cutremură la cel mai mic deranj al elevului.

De aceea zic că introducerea camerelor de luat vederi la examenele naționale are o semnificație revoluționară pentru învățământul preuniversitar postdecembrist. Dar măsura aceasta trebuie urmată de altele, dacă nu vrem să se cadă în extrema opusă: știind că va fi sever supravegheat, domnul elev înțelege, în sfârșit, că trebuie să-și pună în funcțiune neuronii, că trebuie să depună și el un cât de mic efort, dar numai la materiile de examen. Celelalte materii, pur și simplu, nu mai există pentru el. Ce-ar fi, de pildă, ca, în loc de note, la fiecare sfârșit de semestru să se dea câte un test de evaluare, la toate disciplinele, cu camerele de luat vederi în funcțiune, pe baza unor subiecte naționale? Iar promovarea în anul următor să fie în funcție de aceste rezultate? Astfel  s-ar măsura cu adevărat și munca elevului, și cea a profesorului. Așa ar dispărea, zic eu, întreg gunoiul de sub preș.

Constantin Smedescu