La prima vedere, l-am putea considera pe Don Quijote un cavaler al iluziei. Ce altceva decât iluzie sunt morile de vânt pe care viteazul cavaler le confundă cu niște balauri fioroși? Dar Dulcineea, care nu există decât în imaginația sa? Și totuși, Don Quijote e mai lucid decât pare, poate chiar un campion al lucidității, dacă observăm că el este conștient de iluzia sa, pe care și-o asumă ca pe o armă secretă în luptă cu strâmba normalitate „oficială”. În orice caz, Don Quijote nu este un naiv. Nu naivitatea îl susține pe el atunci când, ca un veritabil demiurg, își creează o lume a sa pe care o contrapune realității contemporane; este vorba aici de credință (care nu ține numai de religie, fiind o dimensiune fundamentală a ființei umane). Don Quijote crede în dragoste și în puterea ei. În numele acestei credințe el și-o creează pe Dulcineea și dă, astfel, un sens și un scop aventurilor sale. „Eu mi-o reprezint în imaginație așa cum mi-o doresc”, explică el undeva, subliniind asumarea totală a iluziei. Nu mai contează corespondența cu realitatea. O afirmă chiar el, categoric: „Dumnezeu știe dacă există sau nu o Dulcinee” și apoi, ceva mai departe: „Acestea nu sunt totuși lucruri pe care trebuie să le verifici până la capăt”.
O concluzie se desprinde clar din cele de mai sus: că iluzia nu se asociază neapărat cu nebunia, și nici măcar cu naivitatea, cu condiția ca ea, iluzia, să fie conștient asumată. Don Quijote știe că viziunea lui nu este decât o iluzie, dar ce importanță mai are! Este suficient că el știe asta, în rest e problema celor care râd de el sau îl compătimesc, fără să-și dea seama că tocmai judecata lor pretins sănătoasă poate să fie o iluzie banală și ieftină. Și ce dacă poporul român trăiește la maximum, din 1989 încoace, iluzia binelui? Clasa politică românească poate să râdă de el cât poftește, important este că el și-a asumat această iluzie și-i urmeză orbește pe acei politicieni care știu să i-o întrețină. Și care, conștienți de distanța tot mai mare care-i separă de popor, temându-se ca de moarte să nu se trezească la realitate, nu încetează să-i promită orice, inclusiv soarele și luna de pe cer.
Cele două tabere – poporul român și clasa politică românească – sunt acum precum grecii și troienii, spre sfârșitul unui război lung, în care balanța victoriei a părut că se înclină când de-o parte, când de alta, până când grecii au recurs la teribila armă secretă a iluziei: calul de lemn. Nu și-au făcut probleme de morală recurgând la un șiretlic, ca să câștige un război altfel interminabil, armele convenționale ale vitejiei și curajului dovedindu-se ineficiente.
Oarecum în situația Troiei, poporul român se vede asediat, de 23 ani încoace, de o clasă politică pornită să-l jecmănească de toate resursele vitale. Beneficiind mai întâi de o mare extrem de liniștită pe fondul vidului legislativ de după 1989, politicienii români, îmbarcați cu toții pe niște corăbii ale fărădelegii extrem de solide, au invadat țărmurile lipsite de apărare ale avuției naționale, târându-le prin focul și sabia lăcomiei deșănțate. Și dacă vikingii de altădată dădeau expedițiilor lor de jaf nume precum „secerișul de vară”, clasa noastră politică a pornit într-un seceriș continuu, de 23 ani, indiferent de anotimp. Insensibilă la spectacolul dezolant al unei miriști pe care doar din loc în loc se mai zăresc niște smocuri de spice neretezate încă de colții ca de seceră ai interesului privat, clasa noastră politică se vede acum instalată temeinic sub soarele dulce al bunăstării. Ca să tranșeze soarta războiului în favoarea sa, ea a recurs la arma secretă a lui „să trăiți bine” – o fumigenă cu ajutorul căreia se pare că a reușit să arunce definitiv în ceață poporul român, chit că între timp această armă, recondiționată și revopsită, a încăput pe mâinile altei hoarde de năvălitori. Aceștia, zicându-și „useliști”, au reușit să promită atât de mult bine, încât poporul român i-a votat cu amândouă mâinile, știind de la bun început că nu-și vor respecta promisiunile. Și oricâte scrutinuri vor mai urma de acum încolo, românul va ști că indiferent care facțiune va câștiga, victorioasă va fi această clasă politică în ansamblul ei. Și va vota cu cei care-i vor promite mai mult și mai frumos. Ca un veritabil cavaler al iluziei asumate.
Constantin Smedescu
