La circa 40 de ani de când am debutat în învățământ, mă întorc în timp și se rostogolesc peste mine, ca picăturile calde ale unei ploi de vară, amintiri prețioase… Multe dintre ele mă leagă de cineva drag, de o persoană alături de care am fost chiar până în ziua pensionării noastre… profesorul Emil Vâlcov. L-am cunoscut printr-un alt Emil – Emil Iacob–, directorul de atunci al Liceului Agroindustial Slatina (devenit actualmente Colegiul Național Agricol „Carol I”). La vremea aceea, colegul și amicul meu Vâlcov tocmai se întorsese din Maroc, după un profesorat de 4 ani, pentru a-și relua orele la catedra de matematică.
Ani la rând, până în 1985, ne-am întâlnit în școală, pe terenul din ferma școlii, alături de clasele la care eram diriginți, la practicile de toamnă ale fermelor agricole din județ și în multe, multe alte locuri…
Mă opresc într-un punct de pe bucla timpului și retrăiesc cu plăcere și nespus de multă emoție petrecerea unui revelion într-o companie plăcută – 10 familii de slătineni, dintre care unii profesori, alții doctori, câțiva foști colegi de liceu, iar ca invitați-surpriză, familia unui domn inspector din Ministerul Economic de Resort al Agriculturii.
Petrecerea a avut loc la Cozia și a durat „o noapte și ceva” – din 24 decembrie până pe 4 ianuarie. Am savurat cu toții pe îndelete tot ce a însemnat acea mică escapadă din cotidianul turbulent: muzica de ultimă oră, care îți ungea sufletul, mâncărurile alese, ambientul de poveste…
Pe 4 ianuarie, dimineața pe la ora 9, am plecat spre Slatina, fiecare familie cu mașina proprie. Am fost însoțiți pe tot parcursul drumului de o ninsoare feerică, așa cum numai în filmul „Umbrelele din Cherbourg” îmi fusese dat să văd… niște fulgi mari și deși, care în dansul lor făceau imposibilă vizibilitatea la mai mult de 50 de metri.
Pe la mijlocul traseului, am făcut un popas, întrucât fuseserăm invitați la o gustare de către un cunoscut de-al nostru din Grădinari. Cinstita gazdă ne aștepta în mijlocul curții, unde trona o masă plină cu bunătăți de tot felul – cozonaci, șoric, șunculiță și vreo 20-30 de cești de cafele aburinde care pe frigul acela picau cum nu se putea mai bine. Au urmat evenimentele din Decembrie ’89, când distinsul meu coleg a fost ales în funcția de director al liceului Agricol. Au fost două legislaturi, 8 ani de realizări și satisfacții, care pe mine m-au îmbogățit cu multă experiență didactică și pedagogică. în acest răstimp, dumnealui a fost și cel care mi-a înmânat decizia de titularizare de la Inspectoratul Școlar – eveniment mult așteptat în viața unui dascăl.
Mai răsfoiesc o pagină din istoria personală și îmi vin în minte numeroasele simpozioane din cadrul Programului PHARE la care am luat parte împreună, simpozioane desfășurate la Constanța, Iași, București, etc. De asemenea, nu pot să trec cu vederea faptul că și datorită dânsului am avut șansa de a participa în vara anului 1995. Alături de alți colegi români din programul PHARE-VET, la niște cursuri de specializare în învățământul tehnic profesional desfășurate în Dublin. Irlanda.
Anii au trecut în zbor, cu bune și cu rele. Și iată-ne ajunși în iunie 2009 la sfârșitul carierei noastre de dascăli. Alături de colegi, am sărbătorit amândoi ieșirea la pensie. Au fost clipe emoționante, de neuitat, care s-au prelungit până în zori. Acum o lună de zile, am participat la aniversarea a 130 de ani de la înființarea liceului Agricol. A fost ultima oară când ne-am întâlnit…
După atâtea întâmplări pe care le-am trăit împreună – unele frumoase, altele poate mai cenușii -, vin cu un prinos de respect și veșnică amintire duioasă și senină pe care o păstrez colegului, dar mai ales OMULUI Emil Vâlcov.
Dumnezeu să-l odihnească și să-l ocrotească la pieptul Său!
S.C.
