În spatele zidurilor

“Asta este casa mea…”

Armata, câteodată, se pare că mai are și alt rol: pe lângă cel specific de apărare, poate întemeia familii. Așa a fost cazul familiei Lupașcu… Doctorul Șerbănescu, medic militar, l-a cunoscut pe tânărul Lupașcu, și el medic militar în Regimentul 21 Infanterie Slatina, l-a adus acasă și i-a făcut cunoștință cu fiica sa Mirela. Cei doi aveau ceva în comun, de la început. Amândoi erau născuți în Moldova, Constantin Lupașcu – la Iași, pe strada Păcurari, iar Mirela Șerbănescu – la Asău, județul Bacău, pe unde ajunsese tatăl ei cu frontul, în primul Război Mondial.

Așa că Lupașcu Constantin, „doctor ortodox”, se căsătorește cu Mirela Șerbănescu, „profesoară ortodoxă”, de română și germană. S-au cununat la Biserica Sfânta Treime din Slatina.

Anastasie Lupașcu, tatăl lui Constantin Lupașcu, va muri pe front. Astfel, tânărul Lupașcu și-a adus mama în Slatina, ce va locui pe aceeași stradă, ceva mai jos. În familia Constantin și Mirela Lupașcu se vor naște doi copii: Radu și Simona. Era frumoasă viața în casa de pe strada Carol, azi Dinu Lipatti nr. 35. Cu mobila Biedermeier, așezată și acum ca pe vremea bunicilor, și făcută din rădăcină de nuc și lemn de trandafir sau de lămâi, ori cu dulapul prețios, care a ajuns la o lăptăreasă, ce venea de la Bistrița…

Era o casă deschisă, familiei Lupașcu plăcându-i să se înconjoare de tineri. Nu lipseau musafirii și, bineînțeles, prăjiturile făcute în casă, iar la patefonul, ce funcționează și acum, se asculta Zavaidoc, Jean Moscopol sau Cristian Vasile. O casă în care toate decorațiunile erau făcute de către membrii familiei: mama și sora d-lui Radu Lupașcu au pictat, tatei îi plăcea să sculpteze.

Prin curtea interioară se trecea la casa bunicilor, de pe strada Take Protopopescu, azi strada Frații Buzești nr. 3. Acolo, doctorul Șerbănescu avea cabinet propriu „de boale de femei, genito-urinare”, cu „consultațiuni între 3-6 p.m.”. Ca tot ce era bun și frumos, comuniștii vor reuși să strice. D-l Radu Lupașcu avea vreo doi ani (prin 1950 n.r.!), când au fost scoși din casă, și ei și bunicii din cealaltă locuință, și trimiși cu chirie: familia Lupașcu – pe strada Ionașcu, la familia Rădulescu, iar familia Șerbănescu – tot pe Ionașcu, la Casa Enăchescu. Așa că, în frumoasele case, se va instala „o mândrețe” de școală de șoferi.

În 1958, „tovarășul doctor Lupașcu” cere Sfatului Popular aprobarea pentru a demola fostele camere ale ordonanței, pe care școala de șoferi le făcuse spălătorie. Comitetul executiv al Sfatului Poplar nu avizează favorabil, ba mai mult consideră: „Cu mici reparațiuni, poate fi folosite în bune condițiuni…” Membrii familiei Lupașcu erau considerați chiaburi… Ba mai aveau în neam și un legionar, Mircea Șerbănescu, ce făcuse pușcărie la Jilava. Și atunci, cum să fie făcut pionier elevul Radu Lupașcu? Așa că a venit supărat, într-o zi, acasă și l-a întrebat pe taică-său de ce nu l-a făcut și pe el pionier „că pe Gigi Mangâru l-a făcut”. Doctorul Lupașcu, director la Sanatoriul TBC, a încercat să-i explice că el fiind medic „îi fac mai întâi pe ăștia…”. Când a mai crescut copilul Radu Lupașcu și mai avea drum pe lângă casa în care se născuse, se agăța de gard strigând: „Asta este casa mea…” Până la urmă, tot mai avea de ce să se agățe, pentru că pe partea cealaltă a străzii s-a demolat tot.

Își amintește Radu Lupașcu că avea un vecin, a cărui casă fusese demolată și căruia i se întâmpla ca, ieșind de la serviciu, să se trezească, pe strada casei sale de dinainte. Zice d-l Radu Lupașcu că frumoasa sa casă a scăpat datorită doamnei arhitect Ruxandra Apostolescu, care a reușit să impună autorităților, din cele două planuri de sistematizare, pe cel în care Casa Lupașcu era în picioare și la care familia Lupașcu putea să se mai întoarcă. În cele din urmă, cele două familii și-au luat casele înapoi, cu ajutorul avocatului Vătășescu. Aici au adus și mobila, urcând-o pe balconul dinspre stradă.

În casa de pe strada Frații Buzești nr. 3, construită în 1850, a mai fost cămin de copii și Clubul Artiștilor Plastici. Casa i-a revenit Simonei Lupașcu, artist plastic. Șevaletul ce se vedea prin vitraliile deschise vara l-a donat Simona Lupașcu Școlii Nicolae, iar casa a lăsat-o fiicei, care a vândut-o „unui individ”, despre care nu se știe pe unde e, și, uite-așa!, una   dintre cele mai vechi case din oraș, de-o eleganță și-o frumusețe aparte, se năruiește pe zi ce trece.

Copilăria lui Radu Lupașcu a avut și ea farmecul ei… A copilărit în „mahalaua Ionașcu”… Avea prieteni de la Gigi Mangâru la Toni Niculescu, viitorul solist de operă. Cei mari îi învățau cum să fure mere iar, de Înviere, făceau foc (de tabără, se zice) pe Grădiște, în care aruncau sare să pocnească. Era formula găsită de profesori ca elevii să nu meargă la Biserică. Și totuși, când se termina focul, o luau… unii spre Catedrală, alții spre Maica Domnului. O dată au mers la schitul de la Strehareți și, deși se auzea slujbă, n-au putut intra.

După mulți ani, fostul secretar de partid, Ciutacu, le-a zis: „Cum să intrați, că eram noi…” A mai avut Radu Lupașcu un vecin, mare activist de partid ateu, care zicea: „Ce Biserică mă, dă-l în mă-sa de popă!”, iar după ce a căzut regimul, cânta în Corul Bisericii, scuzându-se că: „Așa era pe atunci, trebuia să zicem ca ei…”

Radu Lupașcu a făcut liceul la „Radu Greceanu”, cu profesori tot unul și unul: Alecu Popescu, Costică Ciocan… În timpul liber, mergea la Cofetărie, la Stricescu sau la „Macu Roșu”. Se plimbau pe Lipscani, unii pe-o parte, alții pe cealaltă parte, încât: „Era imposibil să nu cunoști pe cineva.” Va urma cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport de la Iași și, la terminare, va fi repartizat la Proaspeți-Curtișoara, apoi va ajunge la Școala Milcov, unde – se pare – a cunoscut-o pe viitoarea soție, d-na Mariana Lupașcu, astăzi profesor de la Colegiul Național „Ion Minulescu”. D-na Lupașcu venea din Craiova, dintr-o veche și frumoasă casă, de pe lângă gară, ce fusese demolată. Și astfel, golul din suflet va fi umplut de noua casă pe care a îndrăgit-o din prima clipă.

Elena Sîrghie –
Fragment din volumul în curs de apariție “În spatele zidurilor” (Povești și povestiri slătinene)