Cum să trăiești fără să știi cântecele noastre românești?
Str. Tudor Vladimirescu nr. 8
În această casă, ce a împlinit de curând o sută de ani, locuiește acum d-na Rodica Papa, fiica celebrului profesor Alexandru Popescu zis și Alecu-Mustață, alături de soțul ei. Casa, zice d-na Papa, este făcută din cărămidă, cum se făcea odată: „cărămida fierbinte se arunca în apă rece și după douăzeci și patru de ore se scotea doar cea care era bună”. Este construită de Vasile Angelescu, bunicul după mamă al d-nei Papa. Vasile Angelescu era dirigintele Poștei din Slatina și venise aici prin căsătoria cu învățătoarea Teodora Constantinescu. Vor fi trei generații de bărbați, în această familie, care vor veni în casa soției: bunicul, tatăl și cei doi soți ai Rodicăi.
Soții Teodora și Vasile Angelescu vor avea doi copii, un băiat, Alexandru, și o fată, Constanța Lidia, mama Rodicăi Papa. Constanța va fi adoptată de către mătușa din partea mamei Constantina Niculescu, devenită prin căsătorie Ianculescu și, astfel, va moșteni și casa de alături. Constantina Ianculescu, învățătoare, și soțul ei, Marin Ianculescu, șef Birou Finanțe, neavând copii, crescuseră copiii și nepoții surorii Constantinei și, atașându-se, se pare, mai mult de Constanța Lidia, o adoptaseră.
Peste casa de la numărul 8 de pe str. Tudor Vladimirescu au trecut cele două războaie mondiale. În timpul Primului Război Mondial, soții Angelescu și fiica lor Lidia au mers în refugiu la Șerbănești în casa preotului Niță Angelescu, bunicul după tată al Lidiei. În casa de pe strada Obrocari, cum se numea atunci actuala stradă Tudor Vladimirescu, s-au așezat ofițeri germani. Când au revenit din refugiu, micuța Lidia s-a grăbit să intre în casă, dar neamțul a oprit-o în prag. Fetița i-a dat peste picior și arătându-i fotografia ei de pe peretele din spatele ofițerului german i-a spus: „asta este casa mea!”. Neamțul a privit peste umăr, a înțeles și s-a dat la o parte. Nici cel de-Al Doilea Război Mondial nu a ocolit casa familiei Angelescu. Aici vor sta și nemți, și ruși. Nemții se vor purta mai frumos decât rușii… Când fetița familiei s-a îmbolnăvit, neamțul a mers la spital și i-a adus medicamente. Rușii însă spărgeau lemne în casă, jucau cazaciocul în pat, rupeau scândurile din podea ca să le pună pe foc, și chiar au reușit… să usuce un lămâi de aproape doi metri, după ce l-au folosit pe post de toaletă.
În casă era însă altă generație. Fetița care s-a îmbolnăvit și căreia neamțul i-a adus medicamente era Rodica, fiica Lidiei. Lidia se va căsători cu Alexandru Popescu. Tatăl Rodicăi, Alexandru Popescu, provenea din Dobrești, județul Dolj, dintr-o familie cu șase copii, cinci băieți și o fată, care se întreținuseră unul pe altul. Mama, Lidia Angelescu, urmase Liceul de Fete din Slatina și apoi Facultatea de Litere din București. Aici îl va cunoaște pe Alexandru, ce urma cursurile Facultății de Geografie. La terminarea facultății, Lidia a revenit în Slatina, profesoară la Căminul de Ucenici, iar Alexandru – profesor netitular la Liceul “Carol” din Craiova. Peste un an de zile, au apărut două posturi titularizabile: unul la Liceul “Carol” din Craiova și celălalt la Liceul „Radu Greceanu” din Slatina. Sigur că tânărul profesor ar fi dorit postul din Craiova, dar când destinul trebuie să se împlinească nimic nu-i stă în cale. Așa că a bifat, din greșeală, ca primă opțiune „Greceanu”. Și uite așa a ajuns în Slatina. Și-a luat gazdă undeva pe strada Sopot și, bineînțeles, o va reîntâlni pe Lidia, cu care se va căsători în 1939. Teodora și Vasile Angelescu, „la trecerea în căsătorie” a fiicei lor, Constanța Lidia, cu Alexandru Popescu, îi vor constitui dota, ce cuprindea un teren și casa de pe el din strada Alexandru Iliescu nr. 6, așa cum figura atunci. La casa, evaluată la 105 000 lei, se adăuga și mobilierul în valoare de 5 000 lei. Cea care semna actul dotal era Teodora, proprietara de drept, având în vedere că soțul, Vasile Angelescu, venise în averea ei. Teodora își rezerva „dreptul de uzufruct, uz și habitat” pentru ea și soțul ei, până la moartea lor, asupra unei camere de sus și asupra dependințelor pentru care, menționa Teodora Angelescu, „dispensez pe soț de a da cauțiune”. „Camera de sus” însemna că, de fapt, casa a avut și demisol pe care însă Vasile Angelescu, săturat de atâția „musafiri nepoftiți”, îl va zidi. O altă precizare făcută de Teodora era că dota ce o constituise fiicei sale nu era supusă regimului dotal, iar imobilul va intra în posesia fiicei lor și nu a ginerelui. Chiar și așa, viitorul ginere declara: „Mă mulțumesc cu dota așa cum s-a prevăzut pe care o primesc în momentul celebrării căsătoriei civile, atât dota imobiliară cât și cea mobiliară”. Tinerii căsătoriți, Lidia și Alexandru (Alecu) vor avea două fete: Rodica Alexandra (d-na Papa de astăzi), și Florina, stabilită în București.
Nu se vor bucura însă prea mult de viața de tânără familie. Alecu va pleca la război, va lupta la Odesa și va fi ridicat la gradul de maior. La terminarea războiului, va reveni la catedră. Cine dintre elevii de la „Radu Greceanu” și chiar din oraș, nu va auzi de profesorul Alecu-Mustață?
„Era exigent, sever, dar corect; n-a lovit vreodată un elev”, zice Rodica, fiica sa. La rândul ei, Rodica va ajunge tot profesoară de limba franceză și își amintește de învățăturile tatălui ei, care o sfătuise să nu primească niciodată de la elevi mai mult de un buchet de flori. Până să ajungă profesoară, Rodica a fost și ea elevă, a urmat Liceul de Fete, așa că avea nevoie de ajutorul tatălui. Își amintește că, odată, când a mers la tata la școală (unde era și director) ca să-i arate la o problemă, a găsit la ușa Cabinetului său un elev ce plângea de mama focului. „Ce a făcut tată, de plânge așa?” a întrebat Rodica, și tatăl îi răspunde: „N-a mers de acasă la școală pe drumul care i l-am stabilit eu”. La rugămințile fetei, băiatul a fost iertat de pedeapsa ce urma, cu avertismentul: „Să nu se mai întâmple”. Băiatul, fericit, a vrut să i sărute mâinile fetei.
Peste ani, a reîntâlnit-o și i-a mulțumit din nou că „i-a salvat viața” dar și cu regretul „de ce nu v-am întâlnit mai devreme că… erați și frumoasă”. Este cunoscut că elevii nu aveau voie după o anumită oră în oraș. „Într-o zi, povestește Rodica, eram cu grupul la plimbare și, la un moment dat, văd cum începe să dispară unul câte unu. Când mă uit, tata”. Se pare că ceilalți, văzuseră mai devreme „căciula tatei cu vârful plecat într-o parte”. Nici fiica profesorului nu făcea excepție de la regula cu plimbatul prin Centru, așa că „a întins-o pe la Sf. Treime”.
Profesorul Alecu era „exigent și corect” nu numai cu elevii săi, ci și cu proprii copii. Dacă se întâmpla să mai întârzie vreodată, Rodica era așteptată de către tatăl său cu ceasul în mână: „Domnișoară, ia vino, cât este ceasul, nu ți-e rușine? Ce s-a întâmplat?” „Am mers mai încet”, zicea domnișoara Rodica speriată.
Asta nu a știrbit admirația fiicei pentru tatăl și profesorul care a fost Alecu Popescu: „Tata era corect, dacă azi știai de nota doi îți punea doi, mâine dacă știai de 10, primeai 10”.
Și alți foști elevi își amintesc de exigența profesorului Alecu, cel care, ușor arcuit de spate și plimbându-se prin clasă, spunea tăios și ferm: „Doi nenicule, doi, dacă n-ai învățat, doi”. Sau când te așeza cu spatele la hartă să arăți nu știu ce munte, curs de apă sau oraș. Și chiar dacă poate părea curios, profesorul Alecu „era și religios, n-a interzis niciodată elevilor să meargă la Biserică, iar cea mai mare plăcere a lui era să meargă la Înviere”. Susține d-na Papa că tatălui ei i se datorează revenirea Liceului la numele de „Radu Greceanu”. La o întâlnire cu foștii elevi, unul dinte ei, Vlad Vasile, ajuns membru în Comitetul Central, din respect pentru fostul profesor, l-a întrebat ce dorință ar vrea să-i îndeplinească, dacă s-ar putea. Alecu Popescu a zis: „Cât trăiesc, aș vrea să revină numele de «Radu Greceanu» la liceu”, atunci numindu-se „Tudor Vldimirescu”.
Se pare că, deja, la ultima întâlnire, fostul elev putea spune: „V-am respectat dorința!” Un lucru tot nu reușise însă profesorul Alecu Popescu, să-și învețe fetele cântecele: „Doina” și „Ginta latină”. Bunicul l-a întrebat într-o zi dacă le-a învățat pe fete prețioasele cântece, dar profesorul a zis: „Nu, că îmi este frică să nu-mi pierd pâinea”. „Lasă că le învăț eu, a zis bunicul, cum să trăiești fără să știi cântecele noastre românești?”
Elena Sîrghie – Fragment din volumul în curs de apariție
“În spatele zidurilor” (Povești și povestiri slătinene)
