AcasăCultură(În)Semnul de carte al poetului Marin Rada (Fragment)

(În)Semnul de carte al poetului Marin Rada (Fragment)

Ca o „Umbră fără păcat” și ca „seninul pe ape”, lirica poetului veteran Marin Rada a depășit, demult, granițele județului Olt, în care a fost zămislită. În fapt, poezia adevărată nu are granițe, ea ține de metafizică și transcendent, nefiind țintuită într-o anume geografie teritorială, aceasta căpătând irizări de universalitate.

Poezia poetului nostru, demn urmaș al lui Ion Minulescu, cel care a copilărit în orașul fetelor „cu ochii cât strachina”, trăiește miraculos, „în aerul (deja – n.r.!) respirat”, al unei culturi decadente, reușind să se înalțe diafan deasupra acestei inflații poetice fără precedent, care a năpădit, precum ciupercile după ploaie, mioriticul nostru areal literar de la Nord de Dunăre.

Marin Rada are soluții și rezerve optime, pentru a-și risipi sublim tăcerea în poeme, utilizând „Cuvintele (încă – n.r.!) nespuse” ale poeziei originale, care „se-ntorc în calendar”, ca niște „petale de bujori de pus pe rană”. Sunt edificatoare, în acest sens, versurile: „Luna bea ochii tăi/ dinadins…/ Ți-a rămas numai zâmbetul într-un vis”.

Iarba, în generozitatea ei, îi șoptește diafan numele iubitei, cuvintele, în poezia sa, se întrupează „unul din altul”, într-un fecund ritual al trecerii, atunci când „Dintr-un perete ninge mărgăritare/ cât lacrima într-o carte…” Iată, dragi cititori, POEZIA!

În volumul „Semnul de carte”, căruia i-a surâs lumina tiparului, la Editura STEF-Iași, în anul de grație 2024, iubirile poetului își etalează „cerceii negri/ din cireșe amare” și, miraculos, „Sub degetele orbului/ sporește lumina”. Simbolistica mâinilor, într-o iubire tăcută, întregește polisemantismul imaginilor rare ale acestui volum, printr-o lirică intimistă rarisimă, poetul lăsându-și cuvintele „pe noptiera iubitei”, ale cărei palme „au alunecarea nisipului”. În iubirea cea fără de fisură, cuvintele sunt de prisos, chiar dorm la acea oră, dându-i posibilitatea poetului să exclame interogativ, printr-o veritabilă ars poetica: „La ce bune cuvintele/ dacă mâinile/ se cunosc între ele/ după semne și linii?”

Marin Rada „pictează ecouri” remanente în sufletul cititorului, „cu o parte a umbrei/ îngropată în sine”, reiterând o idee consacrată, anume că, întotdeauna, bărbații poartă în „suflet/ fotografia unei femei”.

Sângele poeziei din cuvintele plăsmuite de Marin Rada se scurge șuvoi, atunci când țipă „pasărea nopții” și, concomitent cu acest țipăt, poezia „necuvintelor” sale se contorsionează în eterul unui gând, care trece strada cu o femeie ce poartă „o metaforă pe umeri”.

În singurătatea poetului care nu se confundă cu însingurarea, cea care înseamnă pierderea sinelui, plutesc în aer „cântece împușcate”, din care el, poetul născut și nu făcut, își extrage substanța lirică, reînsuflețind cuvintele și, totuși, mereu scăpându-i ceva esențial „printre degete”: „Ești acea parte din mine/ care îmi scapă printre degete”. Este iubirea lui augustiniană și „adevărul care doare-n” ființa iubită, acea ființă care se așază pe „genunchii orei târzii”.

Cântă vântul pe frunza toamnei, iar „masa de scris,/ și ea are/ condamnare pe viață/ la o parte din Casa fântânii”, fântână, ca „o lacrimă adormită” și ca un semn al fecundității pământului. Când un poet de calibrul lui Marin Rada deschide o carte, e ca și cum el și-ar deschide inima.  El culege stele din cerul femeii visate, căreia-i scrie poeme cu îngeri, trece imaginar pe la casa lui părintească, acolo unde „Miroase a tămâie în pridvor/ și îngerii vin seara să se culce,/ căldura casei a rămas sub nor,/ părinții dorm în cer somnul cel dulce” („Casa părintească”).

De la un capăt de albastru  la celălalt își acordează lira pe ritmuri proprii, apoi ușor macedonskiene (vezi „Noapte de februarie”), de ce nu și nichitastănesciene vezi („Măreția frigului”), ca un omagiu adus, mai întâi, șefului de pluton al simboliștilor români, apoi celui care, după, Arghezi, a schimbat sintaxa poeziei române moderne.

„Semnul de carte” pus de Providență, tocmai îmi devoalează lumina unor versuri nepieritoare: „Închinându-mă soarelui,/ fără aripi mă înalț și cobor,/ nimeni nu mă poate înlănțui,/ ce-ar fi fost/ dacă nu visam c-am să zbor, / ce-ar fi fost dacă nu trăiam încă o zi? // Aș fi vrut să învăț,/ această plutire neîngrădită/ crescând pacea și liniștea/ ca o dăruire deplină,/ sub cerul obosit de întuneric/ nicicând n-am să ucid pasărea cu ochi de lumină…// Mă gândesc, poate,// că n-am să ajung nicăieri,/ dar tot am să merg înainte,/ prins într-un zbor/ mai adânc decât ieri,/ mă înalț fără aripi,/ fără cuvinte…” („Măreția frigului”).

Dragi cititori, poezia lui Marin Rada este un însemn de carte distinctiv al poeziei autentice, într-o mare agitată de „poieți” și „poietese”, care iau „premii” după „premii” la diferite  festivaluri mondiale”, existente fără a fi. Sincer vă spun că, atunci când aud sintagma „festival mondial” îmi vine în minte Bercea Mondial!…

Chapeau haut, Marin Rada!

Dumitru Sîrghie

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments