„Insula Urâților” este o poveste fascinantă, care s-a petrecut „nici prea demult, dar nici prea de curând, între trecut și viitor, la granița dintre colo și nicăieri”, așa cum ne spune însăși autoarea Georgiana Camelia Chelu, al cărei pseudonim literar este G. C. Kelis.
Deși, aparent, în carte, timpul și spațiul par a fi neprecizate, cititorul poate plasa, cu ușurință, această mirabilă narațiune, chiar în vremurile pe care le trăim cu toții, azi, și, de ce nu (?), taman în spațiul nostru mioritic, în această Grădină a Maicii Domnului – numită, încă, România, care, în viziunea unora, este un fel de „Insulă a Urâților”.
Se știe doar că „Prezentul este viitorul trecutului și trecutul viitorului”, așa cum spune poetul și înțeleptul Mihail Mataringa, cel care – mai în glumă, mai în serios, a declarat că a devenit un scriitor celebru, după ce i-au murit toți criticii.
Georgiana noastră n-a avut nevoie, pentru a deveni celebră, să-i moară criticii, pentru că ea, după ce a avut un succes binemeritat, cu prima sa carte – „Arya și Leagănul Visurilor”, apărută, cu ceva timp în urmă, la Editura Smart Publishing, din București, iată, „recidivează” maiestuos, cu „Insula Urâților”, carte scrisă într-o simbolistică superbă, demnă de „narratio artis” (a se citi „arta narației), care, sunt sigur, va avea, din partea criticilor de bună credință, rămași în viață, prețuirea care i se cuvine. Căci, pentru Georgiana, scrisul este credință și pură metafizică…
O carte bună crește în inima scriitorului din harul său nativ, „așa cum se formează oasele pruncului, în pântecul mamei – cu vrerea lui Dumnezeu”, precum a spus tot Mihail Mataringa. Nu zici „hai, să mă apuc să scriu o carte”, ca și cum ți-ai propune să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu țăpoiul sau să tragi vaca pe șură, ca să mănânce fân, ca-n „Prostia omenească”, povestea scrisă, magistral, de Ion Creangă. Nu! Povestea autoarei noastre e mai mult decât un basm clasic, e o narațiune psihologică și moralizatoare, care se așterne singură drumului spre celebritate, „ca și iarba câmpului, în bătaia vântului”, cum ar spune „(…) acel rege-al poeziei, / Veșnic tânăr și ferice” (apud Mihai Eminescu) – nimeni altul decât Vasile Alecsandri.
Dragi prieteni, „Insula Urâților” este o istorisire care ne scoate din ariditatea pseudoliteraturii de azi, cea a așa-zisului post-modernism (eu i-aș zice neomarxism), volumul de față, ca și cel de debut al Georgianei, fiind întruchiparea unui basm, scris cu mijloace literare moderne, vizând frumusețea lăuntrică și lumina care vin din interiorul ființei umane, pentru a învinge întunericul cotidian.
Găsim, în această carte, o scriere diafană, delicată, cu multe subînțelesuri și chei morale și moralizatoare, autoarea reînviind curentul numit ,în epoca interbelică, „estetica urâtului”, dus la perfecțiune de Tudor Arghezi, cel care a schimbat sintaxa poeziei românești.
„Țărmul fermecat”, care poate fi însăși „patria noastră bună, populară și română”, în viziunea scriitorului basarabean Paul Goma, cu „aurul soarelui, cu întunericul și mânia furtunii”, dar și cu toate îndumnezeirile răstimpului, era (este) stăpânit de Regina Trufiei și de vestita ei oglindă – Aroganța, care o ținea la curent cu toate actele de nesupunere comise de cei care, într-un fel sau altul, i se împotriveau. Trebuia, cum e și firesc, ca în orice basm, în care lumina înfruntă întunericul și binele învinge răul, să apară un Făt-Frumos, Artes (cred că această vocabulă latină vă spune totul), care s-o învingă pe „Regina cu șapte coroane, cu nasul pudrat și buzele sângerii”.
Zis și făcut… Artes (Arty), cel cu fața mutilată de zgârieturile unei pisici, și a cărui „cicatrice strălucea, într-o văpaie de lumină stranie”, își ia inima-n dinți, „pelerina de catifea, în culoarea serafinitului verde”, „piatra văzduhului”, dăruită de mama sa, și – la îndemnul „ghemotocului de blană violet” – Nebula, una dintre pisicile violet ale Reginei Trufie (pisici care, la rându-le erau ostatice Reginei Zgripțuroaice), pleacă din Insula de Sus, ca să elibereze oamenii deportați de Regină pe Insula Urâților, din interiorul Insulei de jos. Sub deviza „Nu mi-e teamă de pisicile violet, nici de Regina Trufie și nici de vestita ei oglindă – Aroganța”, Arty pornește într-o „zumburilantă aventură” (Nebula îi ordona în gânduri, sfidând, astfel, ordinele Reginei), ajungând la „Casa Copiilor Sărmani”, aflată, pe „un pământ care se scufunda în întuneric”. În acea casă a „zumboamărâților”, singura lumină era „Lumina Inimii”.
De remarcat că autoarea, în descrierile sale luxuriante, utilizează o ploaie de metafore, pentru a ilustra haosul, întunericul și opusul întunericului – lumina: „Podul de Nimic”, „Cărări Suspendate”, spații lugubre, în care „focul era singurul lucru vesel din încăpere”, „Meleagurile Plutitoare”, „Piatra Văzduhului”, „Pădurile Luminate”, „Copacii Înțelepți”, „Masa Gândurilor Fericite”, „Lan cu Maci de Zahăr”, „Cimitirul Speranțelor” (un fel de cimitir aflat pe Str. Învierii din Caracal), „Cămară de lumină”, „Taina Ruinelor Sublime”, „Țărmul Interzis”, „Zomboabis” etc… În acest context și în această atmosferă plină de speranță și stranietate, în același timp, dar și clarificatoare, grație luminii sufletului său, Artes o învinge pe Regină.
Dar, după cum se știe, de unul singur niciodată nu-ți poți duce idealurile până la capăt. Așa că, la „Casa Copiilor Sărmani”, unde poposise inițial, Arty se împrietenește, confratern, cu o serie de camarazi, toți fiind dispuși să-i împărtășească idealurile eliberatoare. Pătrățel, Piratul, Banditul, Sinapsă, Șevețel, Scânteie, Aolică și Nasolică, Lunaticul și alții sunt cei alături de care Făt-Frumosul nostru își desăvârșește strategia eliberării Insulei Urâților. Împreună, eliberează pisicile violet de sub tirania Reginei, precum și o întreagă masă de suflete frumoase pe dinlăuntru, dornice de a fi libere de întuneric și de a-și câștiga dreptul la frumusețea morală, ca să poată îmblânzi apele, să asculte „șoaptele domoale ale Mării”, timp în care văzduhul să jubileze de „Triumful Luminii”.
Găsim aici pasaje pline de înțelepciune și învățătură, atât de utile pentru cititorii de vârstă școlară… Cităm: „Așa cum Lumina Cunoașterii răzbate în orice întuneric, tot așa frumusețea morală e infinit mai prețioasă decât frumusețea fizică”; să demonstrezi, totdeauna, „că ești hotărât să îndrepți anumite lucruri și că vrei să răstorni întunericul, ca să faci loc luminii, acolo unde ea a fost întreruptă; „să știi să-ți alegi tovarășii de drum și să lupți pentru libertatea urâților”; „Să ajuți la organizarea paradei frumoșilor, pentru a-ți salva urâții”; „Oferă-ți încrederea doar acelora care dovedesc că o merită”; „Propria-ți umbră e cel mai bun tovarăș de drum”, „Sânge din sângele personajelor din poveste”; „Insula Urâților s-a trezit din somnul întunecat” etc…
Oameni buni, prin această „zumbocarte”, ca să folosesc o terminologie proprie autoarei, încărcată de înțelepciune și lumină, G. C. Kelis trage zăvoarele unor uși semi-interzise, astăzi, „pruncuților noștri” (în lumina expresiei lui Lucian Blaga), pentru a face cât mai mult posibil accesul acestora spre frumusețea interioară, spre adevăr și dreptate, spre îndumnezeire, Insula Urâților, cea care, v-am mai spus, poate fi chiar România, în acest nebulos context planetar, devenind un rai al curăției morale, având în frunte inimi curate precum inima lui Arty.
Felicitări, G.C. Kelis, pentru cartea ta, care străluminează precum „o fântână arteziană de argint fluid”.
Dumitru Sîrghie
