În ziua de 24 ianuarie a. c., am participat la o manifestare de celebrare a Micii Uniri, la Aldești (Vâlcea), în organizarea domnului col. (r) Ion Aldescu, neobositul președinte al filialei locale a Asociației Naționale „Cultul Eroilor”. La biserica parohială, a avut loc un Te Deum și un parastas întru pomenirea celor care au înfăptuit Mica Unire și a eroilor neamului românesc. La Monumentul Eroilor din centrul satului, a avut loc apoi o ceremonie religioasă cu depunere de coroane. A urmat un fel de simpozion, în cadrul căruia dl. Ion Aldescu a prezentat, fără să aibă vreun material scris în față (felicitări!), biografia domnitorului Alexandru Ioan Cuza și marile sale înfăptuiri, care au pus Țara pe linia modernității. Întrucât vorbitorul a arătat numai și numai părțile pozitive ale marelui domnitor, accentuând iarăși și iarăși fapta „abominabilă” a Monstruoasei Coaliții, care l-a silit să abdice, la sfârșit, am cerut cuvântul, dorind să fac o completare la ceea ce foarte aplicat spusese domnia sa.
În cuvântul meu, nu am contestat nicio clipă marile merite ale Domnului Unirii, ci, de dragul adevărului istoric, am încercat să arăt și părțile cel puțin discutabile, dacă nu chiar negative, totul centrat pe afirmația că, dacă A. I. Cuza nu ar fi fost silit să abdice, Unirea Principatelor s-ar fi destrămat în mod categoric. De ce? Fiindcă, după 2 mai 1864, A. I. Cuza a instituit un regim personal, autoritarist, aruncând Țara într-o criză fără precedent și care, inevitabil, ar fi dus la destrămarea ei, fapt urmărit cu asiduitate de Austria, Rusia și Turcia. Nicolae Șuțu, unul dintre contemporani, spune că A. I. Cuza devenise prea despotic și prea sigur pe sine în ultimii ani, încât privea pe toți cu dispreț și că s-a izolat, alături de amanta sa. Apoi, același A. I. Cuza căpătase patima jocurilor de noroc, a chiolhanurilor prelungite, fiind și un afemeiat notoriu. În fine, Cuza se înconjurase de o liotă de pupători în fund, care speculau la maximum orgoliul său în favoarea lor, încât termenul de „camarilă” atunci a apărut!
Trebuie să reamintesc și faptul că Divanele ad-hoc din Principatele Române, hotărâseră că, după înfăptuirea unirii, domnul pământean trebuia să renunțe la tron în favoarea unui principe străin, fapt recunoscut chiar de A. I. Cuza în actul de abdicare: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor”.
Așadar, Cuza, ca orice românaș ajuns într-o funcție înaltă în stat, a început să-și facă de cap și să se cramponeze de putere, fapt care a dus la abdicarea lui silită. Iată ce spunea istoricul Adrian Cioroianu despre Domnul Unirii: „Cuza a reușit să își îndepărteze unii oameni cu care a pornit la drum, printre ei s-a numărat și Kogălniceanu, și din acest motiv a eșuat. Cuza nu a fost un personaj comod. În epocă el a fost acuzat de porniri dictatoriale, cât și de intenția de a crea un titlu dinastic cu familia lui. El este un personaj mult mai controversat decât credem noi. Noi l-am înregistrat din perspectiva unor lecturi de manual de la Limba română, dar în istorie lucrurile sunt puțin mai nuanțate”.
Acestea erau completările mele pe care aș fi vrut a le aduce, fapt parțial reușit căci, de cum am început a vorbi, cvasiunanimitatea celor prezenți s-a ridicat împotriva mea. Culmea, cei mai vehemenți contra mea s-au dovedit a fi tocmai patru prieteni, pe care, din bun-simț, n-am să-i nominalizez. A, uitasem – aș fi vrut să mai spun că A. I. Cuza a mai făcut o greșeală imensă, ale cărei consecințe se văd și astăzi: a împământenit evreii!; adică le-a permis evreilor să cumpere pământ și să-și schimbe numele lor evreiești în nume românești, așa încât, astăzi, avem evrei cu nume ca Ion Iliescu, Traian Băsescu, Emil Constantinescu, Mugur Isărescu etc., chit că unii dintre ei sunt corcituri (evreu-țigan, evreu-tătar etc.). Vă reamintesc: după 1989, nici un președinte al României nu a fost și nu este român get-beget!
Tot astăzi, seara, am urmărit emisiunea lui Rareș Bogdan pe Realitatea TV. Mi-a atras atenția următoarea afirmație a reputatului istoric Vlad Nistor: „Monstruoasa Coaliție nu a fost deloc monstruoasă, Cuza trebuia îndepărtat, altfel Unirea s-ar fi destrămat”! Nu am rezistat tentației și i-am sunat pe cei patru prieteni ai mei, care erau gata să mă linșeze, și le-am redat acest citat…
P. S.: La fel de vehement împotriva mea a fost și un domn în vârstă, din Sibiu, care, în cuvântul său, destul de încâlcit, a tot repetat că el a suferit enorm în timpul comunismului, dar nu a dat alte amănunte. Între altele, vrând să pară spiritual, m-a întrebat dacă vreau să-i răspund la o întrebare. Firește, i-am răspuns că da și i-am cerut să mi-o pună. „Pă, ți-am pus-o!”, mi-a răspuns. „Când?”, am întrebat. “În cuvântul meu! Înseamnă că nici n-ai auzit ce-am spus eu!”, a venit replica lui “spirituală”. În parcare, când să plecăm, l-am găsit discutând cu câțiva participanți la manifestare și am prins din zbor o afirmație a sa: “Da, sunt un amărât care are 8000 de lei pensie”! De peste 5 ori mai mare decât a mea! N-am putut să nu mă întreb: ce mama dracului o fi muncit la viața lui, căci altfel era „destul de simplu, după vorbă, după port”?
Marian Pătrașcu
