Istorie literară • Completări la biografia lui Alexandru Busuioceanu

Reconstituirea și restituirea biografiei și bibliografiei istoricului și criticului de artă Al. Busuioceanu (1896–1961) se constituie într-un imperativ de cea mai aleasă și înaltă recunoștință față de un intelectual din stirpea celor foarte rari.

E necesar să precizez că, student fiind la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, și-a întrerupt, în răstimpul 1916–1918, anii de studii pentru a se înrola voluntar și a plecat pe front spre a contribui la desăvârșirea Unirii Țărilor Române.

Anii de inițiere și de studii din metropolele Viena, Roma, Paris și în cele din urmă Madrid au contribuit esențial la formarea, informarea și consolidarea unei personalități plurivalente.

Epistolele ce se transcriu¹ aici sunt trimise lui Mircea Eliade și conțin informații, știri și precizări de o reală valoare privind activitatea literară și științifică desfășurată de cei doi cărturari în timpul exilului.

Întâlnim informații privitoare la receptarea cărții lui Mircea Eliade ~ Le Mythe de l’éternel retour despre care Eugenio d’Ors a scris și publicat două ample și elogioase recenzii.

Se rediscută, de asemenea, relațiile lui Al. Busuioceanu cu Fundația Regală din Paris și despre unele eșecuri pe care le întâmpină cu această instituție a exilului românesc.

Remarcabile sunt observațiile și contribuțiile lui Al. Busuioceanu despre Zamolxis, cartea lui Mircea Eliade și despre viziunea sa asupra acestui mit.²

*
Madrid, 3 iunie 1951
Dragă domnule Eliade,

Nu știu dacă, cunoști articolul pe care ți-l trimit aci. A apărut azi în Arriba. E încă o revenire a lui d’Ors asupra d[umi]tale și în termeni de cea mai pură și înaltă stimă. Nu e un lucru întâmplător. Vorbesc adeseori cu d’Ors de d[umnea]ta și știu că n-ai un mai fervent apologist decât în el. O nuanță de nerăbdare se adaugă la admirația lui pentru gândirea d[umi]tale. Îți repet cuvintele pe care mi Ie-a spus într-o zi: „Eu nu știu dacă Mircea Eliade își dă seama unde poate duce descoperirea lui despre arhetipuri“. Așteaptă o urmare a cărții d[umi]tale despre Mitul veșnicei întoarceri. Și am impresia că în amurgul vieții lui încearcă un curios sentiment de regret că n-a scris el cartea pe care ai scris-o d[umnea]ta. Îți comunic această impresie fiindcă poate fi mărturie despre unul din cele mai frumoase succese ale d[umi]tale.

Îți strâng mâna cu prietenie,
Al. Busuioceanu

P.S. Profit de ocazie ca să-ți dau și o confirmare la scrisoarea d[umi]tale de acum vreo două luni. Am dat urmare acelui „lanț“ de hazard – dar fără vreun rezultat aparent până acum.

*
Madrid, 25 mai 1952
Iubite domnule Eliade,

Îți comunic aci copia unei scrisori pe care am comunicat-o Comitetului Fundației de la Paris. E epilogul unei corespondențe de șapte luni, la care m-am lăsat antrenat cu speranța să ajung la o înțelegere cu Fundația pentru publicarea unei reviste. Sforțări absolut sterile. După ce am epuizat toate formulele posibile – numele d[umi]tale a intrat bineînțeles în toate aceste formule – m-am lămurit nu numai că revista nu poate apărea, dar și că scriitorii n-au nimic de așteptat de la Instituția regală, atâta timp cât ea va fi condusă după normele și cu metodele practicate de comitetul de azi al Fundației. Excluderea scriitorilor de la ceea ce, acolo, se numește „cultură“, trebuie să ne ducă, cred, la o concluzie care mi se pare și logică și necesară; la reconstituirea Societății Scriitorilor Români și la publicarea unei reviste a scriitorilor.

Am comunicat scrisoarea mea d[omnu]lui Vișoianu și generalului Rădescu, ca să cunoască amândoi trista realitate. Am s-o comunic și câtorva dintre scriitori sau mai bine zis mimeografi români, răspândiți prin varii continente. Nu va fi greu să refacem Societatea. Inițiativa trebuie să plece de la foștii membri ai S.S.R.-ului; iar sediul Societății se poate face la Paris. O scrisoare semnată de trei-patru dintre noi ar întruni, cred, imediat adeziunea tuturor. Poate că o astfel de ieșire, care ar arăta solidaritatea scriitorilor și hotărârea lor de a vorbi în numele culturii românești altfel decât prin discursuri găunoase și prin intonarea imnului regal de două ori pe an, va trezi în vreun fel pe marii noștri oameni copleșiți de răspunderi politice și-i va face să vadă că au un interes de a sprijini literatura și cultura, care pot vorbi și pe deasupra capetelor lor.

Nu mă îndoiesc că vei primi această idee cu toată căldura și că vei lucra pentru ea cu energia și voința de bine pe care le pui în tot ce faci. Poate că lucrurile ar trebui începute printr-o întrunire la Paris a foștilor membri ai SSR-ului și prin formarea unui comitet provizoriu. Eu nu voi putea participa la întrunire, dar, de aici, nu voi rămâne neactiv.

Te-aș ruga să-mi răspunzi dacă ți se pare bună ideea și dacă crezi că îi putem da curând urmare.

Cu salutări prietenești, al d[umi]tale,
Alexandru Busuioceanu

*
Madrid, 31 martie 1953
Iubite domnule Eliade,

Să mă ierți că-ți scriu atât de târziu. Am fost bolnav multă vreme și mai sunt și acum.

M-au bucurat și m-au interesat reflecțiile pe care mi le-ai comunicat. Competența d[umi]tale îmi dă curajul să cred că n-am greșit drumul, într-un câmp unde n-am intrat decât din întâmplare și unde nu mă găsesc decât în aventură. Am urmărit câtva timp acele cercetări, fiindcă am văzut că terenul era cu totul nedefrișat și mi s-a părut că putem face un început. Explorări de același fel vor putea scoate desigur la iveală mitul lui Zamolxis, în formele cele mai neașteptate, nu numai pe drumurile bătute de goți, dar și în restul Europei, unde fenomenul got a avut tot felul de reflexe.

Observațiile d[umi]tale dezvăluie însă și posibilități mult mai întinse. Îmi dau seama acum că sub același unghi s-ar putea studia nu numai ceea ce d[umnea]ta numești mithistoriografie medievală, dar și toate utopiile medievale, poemele epice, chiar cele mai naționale, fără să mai vorbesc de romanele cavalerești, care trebuie să forfotească de mituri. Și asta, ca să rămân numai la domeniul european. Ce e interesant, e că aceste mituri istoriografice, care în fond nu sunt decât transplantări de mituri originare, prind imediat rădăcini în teren nou, își reîncep ciclurile și ajung foarte repede a fi generatoare de istorie. Aș zice mai mult: mitul originar e reziduu istoric. Acțiunea lui e benignă, absorbită mai ales de religie și credințe magice. Mitul istoriografic e germen. El e virulent și își caută imediat încarnări concrete. Cazul lui Alfonso el Sabio, reeditare a lui Deceneu și tot „geticismul“ nobilimii hispanice, care își întemeia noblețea pe genealogie getică și pe afirmarea disprețului de moarte (în fond, ideea nemuririi a lui Zamolxis), își găsesc asemănarea în reeditările multiple, mai recente, ale mitului lui Alexandru Macedon în tot orientul (nostru), izvorâte toate din Alexandria. Iorga a demonstrat că și Mihai Viteazul a fost conștient de o asemenea reeditare.

Lucrarea a rămas, din păcate, neterminată; și nu știu când o mai veni vremea, să mă întorc la ea. De aceea am și publicat capitolul de acum. Și cred că am făcut bine, fiindcă, dacă studiul, n-a stârnit nici un ecou în presa noastră, a trezit în orice caz interesul d[umi]tale, care prețuiește mai mult decât „opinia publică“.

Firește că înțeleg și utilitatea publicării textului în franceză și, bineînțeles, într-o formă revăzută. Ideea însă de a vedea acest text în Rev[ue] d’Et[udes] Eur[opéenes] mă înfricoșează. Experiența recentă făcută cu alt articol s-a dovedit din cale-afară de dezastruoasă. Nu exagerez mult: milioane de greșeli, de contrasensuri, contratimpuri, contravenții, contrarietăți. Nu s-ar găsi și altă revistă decât „R[evue] d’Etu[des] E[uropéennes]“? Ia gândește-te, și scrie-mi. Voi face așa cum ți s-o părea mai bine, la gândul cel de pe urmă.

Al d[umi]tale, cu cele mai bune sentimente,
Al. Busuioceanu

 Note

1. Aceste epistole se reproduc din cartea ~ Mircea Eliade și corespondenții săi. Vol[umul] I (A–E). Ediție îngrijită, cuvânt înainte, note și indici de Mircea Handoca. București, Editura Minerva, 1993, p. 153–155. (Documente literare)
2. Al. Busuioceanu ~ Zamolxis sau mitul dacic în istoria și legendele spaniole. Ediție îngrijită de Dan Slușanschi. Evocare de Eugenio Battisti. București, Editura Meridiane, 1985, p. 7–9.

Nicolae Scurtu