Când tata a observat că boii au îmbătrânit și nu mai sunt buni de căruță, i-a dus la abator și, cu banii obținuți, a cumpărat doi junci. I-a ținut câteva zile închiși în grajdul de nuiele din fundul curții, să se împrietenească, după care a intrat în sarcina mea să-i duc zilnic la păscut. Eram în clasa întâi, abia începusem să deslușesc primele litere ale abecedarului. Veneam de la școală, mâncam în grabă și fuga pe urmele juncilor, către islaz.
Aproape toată toamna nu m-am oprit din alergat. Nu mă lăsau juncii care, de cum se vedeau ieșiți din grajd, parcă-i apuca strechea. Se alergau unul pe altul și se împungeau tot timpul. Degeaba încercam să-i despart, lovindu-i cu o nuia lungă de răchită, de la distanță, să nu fiu lovit la rându-mi cu copitele lor, cu care scurmau pământul. Se luptau cu o energie inepuizabilă și nu se despărțeau decât atunci când unul dintre ei renunța de bunăvoie, pentru moment. Mai luau câteva guri de iarbă, apoi, ca din senin, se repezeau din nou unul într-altul. Și înapoi, către casă, tot așa o țineau: tot într-o fugă unul după altul, oprindu-se din când în când, să-și mai măsoare o dată forțele, cap în cap, coarne în coarne. Nu încetau decât în grajd, legați fiecare cu câte un lanț gros și la suficientă distanță între ei.
În fiecare zi din iarna care a urmat erau scoși pe rând la fântâna de peste drum, după care, tot pe rând, erau lăsați câteva minute să zburde în voie prin curtea noastră largă, să-și dezmorțească picioarele. După cât de urât se uitau unul la altul, când se vedeau din nou împreună în grajd, oricine putea conchide că ăștia doi nu vor putea niciodată încheia vreun pact de coabitare.
Se apropia primăvara, și ei încă se urau de moarte. În ce mă privește, eu mă gândeam cu multă strângere de inimă la ziua când va trebui să încep să-i duc din nou la păscut. Unde mai pui că între timp mai crescuseră și luaseră mult în greutate. Deci, mai multă energie, mai multă forță în coarne.
În ziua fatidică, întors de la școală, tata mi-a zis să mănânc repede, că el, între timp, aduce juncii la poartă. Am făcut cum mi-a zis. Când tata m-a văzut din nou în curte, a deschis poarta. M-am așteptat să-i văd țâșnind ca din arc și zvârlind din copite. Dar nu! Au ieșit liniștiți, unul în coada celuilalt și s-au îndreptat imediat în direcția pe care eu le-am indicat-o. La un moment dat, am observat că sunt legați la ouă și atunci am înțeles cum stau lucrurile: erau în plin proces de castrare. Știam de la tata ce intenții avea cu acești tăurași, dar nu mă așteptasem să se întâmple tocmai atunci. Tata avea nevoie de boi la căruță, în acest scop cumpărase juncii, să facă din ei boi buni de căruță. Pentru aceasta însă era indispensabil ca tăurașii să fie legați la ouă. Erau ținuți așa câteva zile, până le amorțea complet și ireversibil bărbăția, după care puteau fi puși, fără nicio grijă, la jug, care de hăis, care de cea.
Mi-am amintit toate acestea gândindu-mă la războiul permanent, pe viață și pe moarte, dintre președintele României, Traian Băsescu, și primul ministru, Victor Viorel Ponta. Nevoiți să împartă același grajd al politicii românești, și-ar înfige adânc, unul într-altul, coarnele bine ascuțite la pila mitocăniei înnăscute, dacă nu ar fi legați de necesitatea unui minim dialog între instituțiile pe care le reprezintă. Iar anunțata intenție de refugiere a premierului între zidurile fortificate ale MAN arată că dușmănia dintre ei este incurabilă și că mai important pentru ei este să se împungă tot timpul decât să tragă împreună la căruța dezvoltării țării. Prin urmare, se impune de urgență legarea la ouă a celor doi, dacă mai speră cineva să-i mai vadă vreodată purtând același jug al intereselor generale. Dacă nu, singura cale care le mai rămâne amândurora este aceea către abatorul istoriei, ca să sfârșească atârnând în cârligele oprobriului public, absolut și irevocabil.
Constantin Smedescu
