Poetul Ovidiu Cristian Dinică caută, neîncetat, „cuvântul ce exprimă adevărul”, un fel de motto după renumitul vers eminescian Criticilor mei. Aceasta este tema „recurentă”, în mod aproape obsesiv folosită și bine închegată a poeților șaizeciști ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu sau Ana Blandiana.
Dragostea pentru cuvinte nu este una superficială, cum se practică, foarte des, în poezia modernă, ci de multe ori în sensul arghezian al secretului „cuvintelor potrivite”, extrem de vii, în mesajul persuasiv, interior al poemelor, marcate de ritmul viguros al gândirii sale poetice, cu multe imagini și versuri remarcabile, cu simboluri și culori strălucitoare a substanței lor afective.
Poetul construiește catedrale de cuvinte simțind în limbajul poetic un spațiu securizant și, mai ales, securizat!
Poetic și plin de har, strălucitor și înțelept, Cristian Ovidiu Dinică filosofează despre viață și dragoste, despre bucuriile dar și despre viciile speciei umane, despre culmile și coborâșurile existenței noastre uneori frumoase, alte ori chiar minunate. Poetul talentat gestionează actul de echilibru, uneori dificil, dintre poezia magică și afirmația prozaică, între limbajul liric și cuvintele clare, inconfundabile, între idealism și realism, și astfel aduce la suprafață acești doi poli care nu trebuie, neapărat, să se contrazică, ci dimpotrivă, care se pot completa într-un echilibru sănătos – cu condiția folosirii bunului simț liric!
Cuvintele, frânturile evlavioase ale cuvintelor, aurora cuvintelor, calea cuvintelor seducătoare, culorile cuvintelor, magia sunetelor dau un plus poemelor cuprinse în acest volum.
La poetul Cristian Ovidiu Dinică se întâlnesc și alte muze în „atelierul” său poetic: muza elegiacă, muza traumei existențiale (ca în viziunea lui Heidegger), muza poeziei de dragoste sau cea a regretului… Poetul cultivă, într-un mod cât se poate de virtuos, oximoronul, starea de tensiune indusă imaginarului. În această poezie cu accente muzicale pot fi recunoscute frânturi de simbolism, expresionism târziu, postmodernism și suprarealism, dar și accente problematice ale vieții cotidiene, oscilând stilistic între modernismul poeziei de notației și cea a clasicismului (de la Eminescu, până la Lucian Blaga).
Multitudinea conceptelor filosofice și estetice, repetiția discursului poetic fac dificilă încadrarea lui într-un curent anume, într-o anumită mișcare literară sau estetică, fapt ce conferă autorului originalitatea la care este evidentă.
Poeții care au urmat calea clasicismului modern nu au abandonat tema cuvântului, dar nici nu au pus-o în centrul mitologiei lor lirice. Între poezia lui Cristian Ovidiu Dinică, pe de o parte, și cea a poeziei românești de după secolele al XVI-XX, există – ca drum propriu spre originalitatea indiscutabilă pe care o are – o detașare tematică substanțială precum se cuvine poetului modern, dar nu modernist. Poetul nu se încadrează postmodernismului, acelui postmodernism care provoace la mulți poeți contemporani criza declinului liric printr-un ex-centrism forțat.
Versurile de față rup echilibrul unui limbaj tensionat dând frâu liber liricului; poezia capătă un caracter eruptiv, schimbă structurile limbajului, lasă impulsului – de multe ori liric-fantomatic – o libertate aproape nelimitată în câmpul reflexiv și valoric.
Prăbușirea în toamnă a splendorilor naturii pare a fi o lungă simfonie a melancoliei din care s-au născut acordurile romantismului, dar și dramele celui mai rece, cel mai obiectiv realism care a generat, atât scepticism cât și filozofie lirică, găsite în literatura marilor clasici și contemporani a secolelor trecute ca Valéry, Rilke, Blaga sau Arghezi. Scepticismul, deseori fulminant față de viață, despre istorie, zdrobit de timp și răsturnat de erezii, conflicte, ambiții umane, se extinde și în poezia poeților de astăzi. Păstrarea armoniei, a echilibrului dintre trup și suflet, dintre individ și societate este o condiție sine qua non a condiției artistului, în general, care ar trebui fi perpetuată de poezia contemporană.
Deci, ce putem face pentru a menține acea armonie dintre suflet și corp – pentru a o „păstra”?
Pe bună dreptate, înțeleptul Solomon, regele vechiului Israel, le-a dat copiilor săi următorul sfat: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții.” (Proverbe 4:23).
Astfel, poetul nostru se încadrează perfect, urmând liricul marilor înaintași, în forma modernă a poeziei de concepție!
Fie ca inima să fie dorința sufletelor noastre!
Christian W. Schenk
