Libertatea fără dreptate nu are valoare!

D-na Marilena Rotaru, ați plecat din România, după Revoluție, când alții se întorceau… ACASĂ! Ați plecat, însă, să căutați doi români fundamentali: pe Regele Mihai I și pe Vintilă Horia, una dintre cele mai importante voci ale literaturii din exil. Care era atmosfera atunci în Televiziunea Română și în ce împrejurări ați fost concediată?

Eu am fugit din România pe dos: după 1990 și după români. Români care se numesc… Regele Mihai, Vintilă Horia, dar și Sergiu Celibidache, Camilian Demetrescu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Marele Rabin Șafran, Vladimir Cosma, Nelly Miricioiu și mulți alții. Peste o sută…  Am vrut să feresc de uitare și risipă românii de valoare interziși de regimul de dinainte de 1989. Să ne conectăm la aceste adevărate centre de energie culturală și spirituală din exil. M-am rugat ani în șir, ascultându-i pe mulți dintre ei, la „Europa Liberă”, să vină ceasul când să-i pot întâlni și vorbi cu ei. Să fac „Memoria exilului românesc”. S-a împlinit rugăciunea. Am dăruit mult acestui proiect, făcut în mare parte pe cont propriu, dar am și primit foarte mult. Profesional, și în plan strict personal, această teribilă experiență mi-a luminat înțelegerea lumii în care m-am ivit și am trăit, și convingerea că lumea poate fi schimbată prin iubire, cunoaștere și adevăr. Toate biografiile exilaților conțin, dincolo de împlinirile de care în România comunistă n-ar fi avut parte, răni vii, deschise, provocate de smulgerea din pământul Țării.

Am plecat cu ei, am trăit tot ce-au trăit ei, m-am întors cu ei. Am trăit o întâmplare cu rol de premoniție în vara lui 1989. Mă aflam la Grădina Botanică din Cluj și am văzut câțiva copaci tineri cu coroane ciudate care exprimau și frumusețe, dar și durere. O frumusețe îndurerată. Inginera care mă însoțea mi-a explicat că era un experiment. La maturizare, puieții, erau scoși din pământ și plantați invers, cu ramurile în pământ și cu rădăcinile în sus. M-a urmărit această imagine la fiecare din întâlnirile cu românii exilați. Toți și-au ridicat rădăcinile spre cer, mărturiile românești ale rostului lor în univers.

La 31 octombrie 1991, am fost concediată din TVR, singura televiziune la acea oră din România. Participasem la Piața Universității din 1990, la toate mitingurile Alianței Civice și, la cel de la începutul lui octombrie 1991, intitulat „Niet comunism!”, unde am avut un scurt discurs pe tema obedienței TVR-ului față de putere și mai ales față de Ion Iliescu. La câteva zile după acest miting, am publicat un articol în ”Cotidianul”, intitulat “Libertatea de a fi mințiți”. Imediat după concediere, am plecat la Munchen și apoi la Versoix, unde am făcut primul interviu cu Majestatea Sa Regele Mihai.

La 37 de ani de la moartea lui Stalin, l-ați întâlnit pe autorul celebrului roman „Dumnezeu s-a născut în exil”. Ce a simțit atunci Marilena Rotaru, realizatoarea de emisiuni TV, care venea din alt exil, exilul în propria-i țară?

Citisem „Dumnezeu s-a născut în exil” în primăvara lui 1970. Citisem ceva ce căutam să citesc, să aflu, să înțeleg. Lumea mea interioară s-a schimbat fundamental datorită acestei cărți care mișca prin forța ei tot universul. Ovidiu era creatorul, poetul și omul exilat, Ovidiu era Vintilă Horia, dar Ovidiu eram și eu care trăiam o altă formă de exil. 20 de ani au trecut până la întâlnirea mea cu Vintilă Horia, în 5 martie 1990, la Madrid și 30 de la „Scandalul Goncourt”.

Atunci, în noiembrie 1960, prestigiosul premiu Goncourt a fost acordat lui Vintilă Horia  pentru romanul „Dumnezeu s-a născut în exil”. România era în plin regim comunist și nu putea să accepte faptul că înalta distincție literară încununa creația unui exilat român. Securitatea și întregul aparat de propagandă comunistă au fabricat o acuzație extrem de gravă, menită să ducă la compromiterea scriitorului, la retragerea premiului și la denigrarea lui de către presa franceză. Și, în parte, au reușit. Acuzația de legionar și de fascist  a fost preluată de publicațiile franceze de stânga, iar, când a fost lansată și acuzația de antisemit, întreaga presă s-a întors împotriva lui. Probele aduse atunci de Vintilă Horia și de alți intelectuali români din exil n-au contat.

Vintilă Horia a anunțat, în toiul scandalului, că renunță la premiu, „din dragoste pentru Franța și din respect pentru Academia Goncourt.” Dar premiul nu a renunțat la el. Prin statutul Academiei Goncourt, un premiu odată acordat nu mai poate fi retras. Totuși, imensitatea scandalului a făcut ca festivitatea de decernare a premiului să nu mai aibă loc. (În Dicționarul Enciclopedic Francez scrie: Vintilă Horia-Premiul Goncourt 1960, acordat, nedecernat). Dezamăgit, rănit, Vintilă Horia s-a retras în Spania unde a trăit până în 1992.

Întâlnirea cu acest mare scriitor universal și român mi-a împărțit timpul meu trăit, în două: înainte și după Vintilă Horia. Îi datorez clarificarea sensului existenței, aprofundarea dialogului meu cu Dumnezeu,  angajamentul și acceptarea sacrificiului în numele adevărului și consolidarea credinței că lumea poate fi schimbată dacă noi vrem să ne schimbăm. „Faceți  din voi  înșivă ceea ce voi vreți să fie lumea  pe  care  voi vreți s-o schimbați!”, este îndemnul lui.

Dar când ați fost față în față cu Regele Mihai I al României, care au fost simțămintele domniei-voastre?

Cele pe care le împărtășeam de copil, când bunicii și părinții mei mi-au spus adevărata istorie, când am întâlnit oameni și lucruri care mi-au deschis orizontul unui plan secret și convingerea că împlinirea lui însemna împlinirea propriei mele vieți. Atunci, la 25 noiembrie 1991, aveam în fața mea istoria adevărată a României, Suveranul care-și iubea poporul pe care  fusese silit, prin șantaj și amenințare, să-l părăsească de 44 de ani. Am avut imensul privilegiu de a fi martorul ales să înregistreze și să transmită românilor gândurile și mărturiile Regelui despre momentele istorice, despre încercările exilului de 50 de ani, despre credință, iubire, iertare, împăcare, despre lumea în care trăim. Până în 1997, studioul meu era Piața Palatului Regal.

Acolo transmiteam Cuvântul Regelui. La mitingurile de 10 Mai, 25 octombrie,  8 noiembrie și la spectacolele pe care le realizam la Ateneul Român, împreună cu Fundația Memoria condusă de Banu Rădulescu, cu Liga Studenților și Tineretul Universitar Național Țărănist.

Cuvântul Regelui a fost puternic și profund și  s-a regăsit în memoria acestui neam, neputând fi șters de nici una din furtunile istoriei noastre de 70 de ani. Canale invizibile l-au dus și l-au redeșteptat, pentru că el se afla în mintea și sufletul acestui neam, așa cum Coroana și Regatul n-au putut fi șterse cu nimic din inima și mintea românilor.

Fiecare clipă trăită în timpul interviurilor are propria ei lumină și emoție.  Pentru că fiecare cuvânt, fiecare gest, uneori tăcerile Regelui, poartă în ele adevăr, suferință, iubire. Nu știam până atunci – în 25 noiembrie 1991, când am pășit pentru prima oară pragul reședinței de la Versoix a Majestății Sale – cât de îngrijorat și îndurerat poate fi un suveran pentru poporul său. Am aflat-o de la Regele Mihai, nu din vorbe mari, ci din cuvinte și gesturi simple, cu o profundă credință.

Au urmat apoi marile întâlniri și dialoguri cu personalitățile de prim rang ale exilului românesc: Sergiu Celibidache, Emil Cioran, Alexandru Ciorănescu, George Ciorănescu, Camelian Demetrescu, Radu Aldulescu,  Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Ioana Celibidache, Nicoleta Franck, Oreste Popescu și alții.

Mulți dintre ei n-au mai apucat să sărute pământul țării lor, pământul României. Au  plecat în eternitate cu dorul de patrie și cu tristețea că au fost catalogați ca fiind „dușmani ai poporului”. D-na Rotaru, credeți că așa-zisa lege antilegionară ne interzice să-i cultivăm și să-i venerăm pe acești „români absoluți”, să ne aplecăm cu pietate și respect maxim asupra acestor „sume lirice de voievozi”, cum ar zice Petre Țuțea?

Libertatea fără dreptate nu are valoare. În România de astăzi, dreptatea lipsește. Câtă vreme instituții ale statului se raportează la decizii ale Tribunalului Poporului din anii 1945-1950, care a trimis în închisori elita societății românești, vorbim despre o recrudescență a comunismului.

După Legea 217, putem spune că legile Annei Pauker și ale întregului aparat sovieto-româno-comunisto-securist sunt în vigoare. Nimeni însă nu ne poate împiedica să ne prețuim și să ne cultivăm adevăratele valori spirituale. Esența divină a spiritului poate face dreptate într-o lume nedreaptă.

Recent, ați fost premiată la Gala APTR, pentru aceste documentare privind „Memoria Exilului Românesc”. Nu vi se pare că această recunoaștere vine cam târziu?

Nu am făcut nimic așteptând o recunoaștere oficială. Am crezut în tot ceea ce am făcut și asta mi-a fost de ajuns. Până la premiile oferite de  APTR („Întoarcerea lui Vintilă Horia” 2000, „Ca un copac în furtună” – Sergiu Celibidache 2003, „Mihai I Regele Românilor” 2013, și cel de acum pentru întregul serial „Memoria exilului românesc”) am primit „compensații morale” din partea publicului. Fiecare scrisoare sau telefon primit de la telespectatori este pentru mine un premiu special.

Trăiesc în județul Olt, cel care l-a dat posterității pe poetul Pan Vizirescu. Din păcate, cronicarii și publiciștii noștri post-revoluționari au avut și au două mâini stângi, care nu le-a permis și nu le permit, încă, să scrie despre personalitatea uriașă și despre sacrificiul lui Pan Vizirescu.

Dvs. ați făcut, însă, un film cu Pan Vizirescu. Când, în ce condiții și ce impresie v-a lăsat slătineanul nostru?

L-am cunoscut prin anii optzeci, într-o zi de 15 ianuarie, când am deschis pentru prima dată ușa Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din strada General Broșteanu. Lângă portretul lui Eminescu, și o colivă imensă, alături de părintele Cosma, nepotul lui Creangă, de Gheorghe Eminescu, nepotul lui Eminescu, de Mama Sica, doctorul și poetul Vasile Dima, l-am auzit vorbind despre Neam și Țară, despre Basarabia și Bucovina, despre Poezie și Misiunea Poetului, altfel decât se vorbea pe atunci. Douăzeci de ani am fost hărăzită de Dumnezeu să-i fiu aproape, să-l  pot asculta, să-l pot întreba, să mă pot încărca de o energie cu totul nouă pentru mine, în acele vremuri.

A fost un scriitor creștin ortodox. A trăit ortodoxia pe una din cele mai de sus trepte: aceea în care scopul vieții tale este iubirea de Dumnezeu, și nimeni, nimic, niciodată, nu poate tulbura această comuniune. O pecete profund românească i-a aureolat trăirea și gândirea, spiritul său creator. Pan Vizirescu a fost un model de putere morală. Vorbea adesea tinerilor care-l căutau, dornici să întâlnească marile izvoare ale spiritualității românești.

« Făuritor de vis și lumină…” Așa îl vedea Pan Vizirescu pe poet. Pe poetul creștin,  întru „înălțarea sufletului omenesc”. Așa îi vedea pe marii poeți ai neamului și pe modelul său, în artă și spiritualitate: Nichifor Crainic, mentorul „Gândirii”. “Făuritor de vis și lumină” a fost și Pan Vizirescu, făurindu-se pe sine în exilul său de taină, despre care-mi vorbea adesea. „M-am refugiat în casa părinților mei din Slatina în voia lui Dumnezeu și în grija lor, a surioarei, fraților și a doi nepoți, elevi de liceu. Astfel m-am rupt de lumea din afară, în strictețea unui secret care va dura 23 de ani. Haitele sălbatice mă căutau ca pe o pradă a celui mai pofticios ospăț. Dar casa noastră era ca o mănăstire apărată de puterile cerești și acest lucru îl simțeam cu tărie de neclintit. Trăiam într-o continuă primeneală de suflet, în duhul prefacerii și al mântuirii. Iisus era lângă mine și mă lumina în credința răstignirii și a învierii. Bunii mei frați mi-au deschis o cale secretă pentru a mă retrage în podul casei care semăna cu un tunel și mai departe, chiar o ieșire în grădină. În tainicul meu exil, altă ușă nevăzută, din ce în ce mai larg deschisă, mă ducea în împărăția lui Dumnezeu…”

O piesă de teatru,“Liga oamenilor cinstiți”, scrisă în 1931 și transcrisă în 1987, după un manuscris putrezit, proiectează un semnal de alarmă asupra degradării morale care a luat în stăpânire lumea. Cuprinde, spune Pan Vizirescu , “o dezbatere vizionară sau pur și simplu oglindirea unei realități. O deprindere intrată în firea omului în mod secret, dar acceptată unanim ca un scăzământ moral sau poate chiar ca un blazon nerușinat. Poate fi o modă și moda, oricât ar fi de deșănțată, sau chiar pierzătoare, are o putere coruptibilă care o generalizează și-i dă prețuire  universală. Cine o nesocotește sau luptă contra ei devine ridicol și “antievoluționist”. Cineva, aici, încearcă o acțiune sanitară împotriva a ceea ce poate fi considerată o molimă, dar rezistența virusului e fără margini. Imaginea omului paradisiac s-a pierdut cu desăvârșire și poate mai zăbovește doar în viziunea vreunui ascet.

Nu vă alarmați! Omenirea are acum meșteșugurile ei ca să poată transforma negrul în alb, urâtul în frumos, răul în bine și așa mai departe. Are chiar procedee savante. Cam astfel de idei sunt cuprinse aici.”

Iată cum despre Pan Vizirescu poți vorbi cel mai bine cu cuvintele lui. Numai așa se împlinește lucrarea lui Dumnezeu prin cel care a fost Pan Vizirescu.

Vă surâde ideea să girați, din punct de vedere moral, înființarea, la Slatina, a unui Concurs Național de Poezie, intitulat „Pan Vizirescu”?

Ce bună idee! Un Concurs Național de Poezie „Pan Vizirescu”! O susțin cu toată bucuria și prețuirea și sper ca unul din poeții importanți ai acestui timp să-i dea girul moral și profesional.

V-ați întors, recent, de la Centenarul Vintilă Horia, care a avut loc la Craiova și Segarcea. Ce trebuie făcut ca românii să cunoască mai bine adevăratele valori ale spiritualității românești, valori ocultate chiar și după 1989?

Simplu. Ar trebui ca instituțiile statului român să lucreze pentru români. Prin oameni capabili, de valoare, care să creeze programe de educație și de cultivare a marilor repere tradiționale. Ori, când dai de câte un funcționar printr-un minister, care a ”scris”, mai multe cărți sau lucrări, decât a citit, programul e mort din start. Circula o vorbă în anii trecuți: „nu de ministrul culturii mă tem, ci de cultura ministrului.” Nu e nici o aluzie la actualul ministru al culturii.

Paralel cu instituțiile, fiecare trebuie să citească mult. Mai mult. Dragostea de carte se cultivă din familie și din școală. Dacă te naști într-o casă cu cărți, drumul cunoașterii ți-e deschis. Nu și dacă în acea casă sunt doar laptopuri.

O întrebare simplă, dar importantă: ce șanse dați instaurării Monarhiei în România?

Dacă românii simt din ce în ce mai mult nevoia să trăiască în demnitate sub singurul simbol al identității și al suveranității – Coroana Română – se va reinstaura Monarhia. Doar dispariția republicii, produs eminamente comunist și securist, în cazul țării noastre, ne va distanța de crimele regimului totalitar care a mutilat societatea românească, va șterge frica, minciunile, umilința și reaua credință. Regele Mihai, un model de suveran în slujba poporului său și a întregii umanități, reprezintă astăzi cea mai înaltă instanță morală a românilor.

Ce mai așteptăm?!

Care este mesajul dvs. către locuitorii Oltului, acum în preajma sărbătorilor de iarnă? 

Un Crăciun binecuvântat, cu belșug de sănătate și bucurii!

Trăiască Regele!

Dumitru SÂRGHIE